“Să fie oameni, să fie cinstiţi în profesia pe care doresc să o îmbrăţişeze şi să fie fericiţi” sunt sfaturi date de un profesor foarte îndrăgit în rândurile studenţilor, de un om pentru oameni înainte de toate. Un om pentru care profesia sa, dar mai ales activitatea de dascăl au însemnat mai mult decât ocupaţii exercitate în urma unor calificări şi care s-a oprit şi ne-a acordat câteva minute.

Astăzi, se adresează studenţilor domnul profesor Dan Drosu Şaguna.


R: Pentru început, ne-aţi putea povesti puţin despre studentul anilor ’70?

Dan-Drosu Şaguna: A fost poate cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Pe atunci admiterea era foarte grea. Se intra îngrozitor de greu, iar în anul acela am fost 27 pe loc. Având în vedere regimul de atunci, erau şi nişte condiţii legate de apartenenţa la Organizaţia de Tineret – trebuia să ai şi o recomandare, dar erau mai mult formale pentru că cei care au făcut Facultatea de Drept şi în acele vremuri, au fost oameni foarte înţelepţi. Îmi aduc aminte o întâmplare extraordinară, prima dată când am intrat în facultate ca student, pe 15 septembrie, am avut un şoc, la modul pozitiv. Ma gândeam unde am fost şi unde am ajuns pentru că eu m-am născut într-o localitate la vreo 4 km de Constanţa, într-un sat uitat de lume şi uite ca soarta a avut grijă de mine.

Mi-a plăcut foarte mult facultatea. Pe vremea aceea se dădeau doar examene orale. Pot spune că în cei 4 ani de facultate am avut un singur 9.

Un alt moment care m-a marcat foarte mult a fost acela în care, fiind în anul 2 de studii, am rămas fără tată. El fiind singurul care putea să mă întreţină, am fost pus în situaţia de a alege, ori să rămân în facultate în continuare ca student, ori să mă retrag pentru că nu aveam posibilităţi. În acea perioadă am fost ajutat şi de colegi şi de facultate. Având rezultate foarte bune mi s-a acordat o bursă specială, se numea Bursa Republicană, care acoperea masa, cazarea şi îmi rămâneau si vreo 400 de lei în buzunar. Ca să fac o comparaţie, când am rămas în facultate în ’73 ca asistent, salariul era de aproape 800 de lei, iar eu ca student aveam 1000 de lei, deci o ajutam şi pe mama.

R: Cum aţi ajuns să îmbrăţişaţi profesia de dascăl? Care au fost motivele care v-au determinat să urmaţi acest drum?

D.D.Ş.: Am terminat facultatea ca şef de promoţie. Decan era pe atunci profesorul Filipescu. M-a chemat şi mi-a propus să rămân în facultate ca asistent. Cam oscilam pentru că, fiind şef de promoţie, locul de muncă era asigurat, aveam posibilitatea să aleg orice loc de pe listă.

Am acceptat să rămân în facultate. La început mi-a părut şi bine, mi-a părut şi rău, însă de-a lungul timpului am constat că am făcut bine că am luat această decizie.

Încă o situaţie amuzantă din timpul facultăţii: pe atunci era un alt fel de voluntariat. În septembrie, când veneam la facultate, mergeam 10 – 14 zile să ajutăm la culesul roadelor. Era frumos pentru că noi, fiind la Drept, profesorii noştri erau foarte cunoscuţi şi unde ne duceam, de regulă, eram primiţi foarte bine. Era ca o adevărată vacanţă între noi toţi. Nu simţeam că munceam, pe noi ducându-ne la munci mai uşoare, la vie, la legume, la fructe. Ca asistent, am însoţit o brigadă de studenţi de la noi de la facultate, de vreo 50-60 de studenţi, la Cernavodă. În acel timp se finaliza ecluza de la canalul Dunăre-Marea Neagră şi am mers şi noi acolo. Eu şi profesorul Viorel Ciobanu. Ni se dădea să facem o taluzare, de pildă, şi dădeam o sticlă de cognac unui lucrător, şi ce făceam noi într-o săptămână făcea el cu buldozerul într-o zi. În rest, am avut o vacanţă extraordinară. Era o viaţă frumoasă, pentru cine avea umor şi ştia să se descurce. Ca şi acum, de altfel.

Cu alte cuvinte, nu regret nimic. Aici in facultate, şi ca student, si ca dascăl, am trăit cele mai frumoase momente.

R: Cum vedeţi dumneavoastră relaţia profesor-student şi cum consideraţi că ar trebui să se desfăşoare relaţia didactică?

D.D.Ş.: Acum, sunt uşor dezamăgit, pentru că actualii membri ai corpului profesoral, cei mai tineri, parcă nu sunt aşa de ataşaţi de activitatea didactică, nu sunt atât de apropiaţi de studenţi. Este adevărat că sunteţi şi mulţi. Pe atunci eram toţi 100 în an. Însă, ei au şi alte preocupări. Pe atunci, singura noastră preocupare era catedra. Ei sunt şi avocaţi, si procurori şi aşa mai departe. Parcă activitatea didactică este trecută pe locul doi. Şi nu este bine. Este prea frumoasă pentru a nu îi acorda atenţia cuvenită, pentru a nu te dedica îndeajuns.

R: Te face să simţi că dai ceva înapoi…

D.D.Ş.: Exact. Îmi aduc aminte că după vreo 10-15 ani eram deja lector şi m-am întâlnit cu un fost student de-al meu care, între timp, intrase în corpul bisericesc; era preot. Când m-a văzut a fost foarte încântat. Atunci mi-a spus o vorbă pe care n-am să o uit niciodată “domnule profesor, dumneavoastră, când veneaţi la curs, aveam impresia că dădeaţi atât din dumneavoastră şi că pentru dumneavoastră fiecare curs însemna o picătură de sânge lăsată pe altarul catedrei”. Mi-a plăcut tare mult. Deci dacă o faci cu pasiune, munca de dascăl este foarte frumoasă. Dar să o faci cu pasiune.

R: Care sunt atuurile unui profesor bun?

D.D.Ş.: Sunt două condiţii, după părerea mea, sine qua non: să fii foarte bine pregătit profesional, ca să te respecte cei cărora te adresezi, şi în al doilea rând să îi respecţi pe studenţi. Respectul înseamnă şi la activitatea din timpul anului, dar mai ales la examen. La examen trebuie să dai fiecăruia după valoare. Dacă este apreciat după valoare, studentul va respecta profesorul la rândul lui. Este dureros pentru un student bun să aibă aceeaşi notă ca a unuia mai puţin pregătit. Pentru că el munceşte, în timp ce altul vine cu pila şi fiţuica. Aşa ceva nu se poate.

R: La curs ne-aţi mai povestit din cand în când despre locurile în care aţi călătorit, dar şi despre faptul că aţi învăţat foarte multe lucruri în decursul acestor călătorii, însă ce v-a impresionat cel mai mult?

D.D.Ş.: Ca să încep cu începutul, eu am trei pasiuni extrapofesionale. Prima, şi cea mai mare este drumeţia. Înainte de a vedea mapamondul, mi-am văzut ţara. Şi pot spune că avem o ţară foarte frumoasă. Când eram student, de pildă, cu încă 2-3 colegi, închiriam un cort de la Universitate şi plecam în drumeţii. Unde ne prindea noaptea acolo ne instalam cortul. Şi mergeam pe jos de nu ştiam de noi. Sau mai mergeam, în fiecare an, mai ales cât am fost student, în Delta Dunării, alături de alţi colegi. Noi ne organizam, noi ne făceam de mâncare, prindeam peşte. Stăteam aşa câte o lună.

A doua pasiune este automobilismul. Îmi place foarte mult să şofez şi am avut maşini bune.

A treia pasiune, mai mult pentru a da satisfacţie acelei prime pasiuni, drumeţia, o reprezintă o activitate nobila – vânătoarea. Imi place să mă duc la vânătoare, nu să vânez. Avem zile în care facem şi zeci de kilometri pe jos.

Şi ca să revin la întrebare, după 1993 am fost numit de Parlamentul României Consilier al Curţii de Conturi a României cu rang de secretar de stat. Apoi, am avansat şi în 1999 am fost numit Preşedintele secţiei jurisdicţionale şi aveam în subordine judecători şi procurori financiari, iar în 2002 am fost numit Preşedintele Curţii de Conturi, până în 2008. În aceşti 15 ani am avut ocazia să văd toată lumea, de la statele europene, America de Nord şi America de Sud, Asia şi Africa de Nord. Însă două locuri m-au impresionat cel mai mult: China, care este o ţară senzaţională şi în care am fost de două ori în delegaţii oficiale, însă am fost primit în felul lor propriu; am fost în locuri care în mod normal nu sunt vizitate de turişti printre care şi Marele Palat de Vară al Împăraţilor Chinezi. Ţin minte că am mers şi am mâncat într-o zi la “Raţă Pechineză”, un restaurant care datează încă de pe vremea împăraţilor, iar acolo nu poţi merge fără o rezervare făcută de foarte devreme.

A doua ţară care mi-a plăcut în mod deosebit a fost Mexicul. Sunt un pasinat de istorie şi geografie. Am citit când eram student “Conchistadorul”, o istorie romanţată în care se vorbea despre cucerirea Americii de Sud de către spanioli. În acea carte este descris locul în care Montezuma îşi avea regatul.

Revenind la istorie, mi-am dorit foarte mult să văd Roma, Bizanţul şi Persia. Însă peste tot pe unde am mers am descoperit că fiecare loc în parte are un specific al său.

Cu toate acestea, fără reserve pot spune că tot România rămâne în sufletul meu. Avem nişte locuri cu adevărat speciale. De pildă, am fost în toamnă la Sarmizegetuza Regia. Lângă Costeşti, pe un drum forestier, am ajuns la prima aşezare a lui Burebista ca rege, apoi s-a mutat la Sarmizegetuza Regia, unind triburile. Am avut un sentiment de parcă se ascundea acolo ceva divin.

Avem o ţară minunată. Si o spune un om care a văzut tot mapamondul.

R: Din punct de vedere didactic, sunteţi de parere că o instituţie trebuie tratată din punct de vedere istoric sau din punct de vedere practic?

D.D.Ş.: Pregătirea pe băncile şcolii trebuie să fie în primul rând o pregătire teoretică şi, apoi, desigur, şi una practică. Dacă nu ai o pregătire teoretică solidă nu vei reuşi în practică, în primul rând. În al doilea rând, există persoane care spun că fac cu totul altceva faţă de ceea ce făceau în facultate, dar este într-o mare eroare pentru că dacă nu are o pregătire teoretică solidă atunci ar putea face orice, şi ar avea aceeaşi impresie.

Mulţi spun, eu vreau sa fiu procuror sau avocat şi îmi ajunge penalul sau civilul. Greşit. Dacă nu ai o bună pregătire în ceea ce priveşte materiile de bază nu vei reuşi să fii practician. Eu la curs îmbin teoria cu practica, după cum aţi văzut. Însă pregătirea teoretică solidă îţi conferă un viitor sigur.

Si mai este ceva. Pregătirea teoretică îţi dă posibilitatea de îţi dezvolta cultura generală. Ceea ce practica nu-ţi dă. Sunt oameni care se cred mari oameni de cultură şi dacă îi întrebi unde este Bucureşti îl confundă cu Budapesta. Este foarte importantă baza. După aceea este foarte uşor să instrumentezi un dosar dacă ştii unde să umbli şi ce să aplici. Dacă ai o speţă în care găseşti motivarea de fapt, dar nu găseşti motivarea de drept, deşi cauţi peste tot şi nu găseşti textul, mergi la principii. Dar trebuie să cunoşti acest lucru mai întâi.

Încă ceva. La Drept, sunt adeptul examenelor orale. A fost o perioadă în care dădeam examene orale. Nu sunt deloc adeptul examenelor de tip grilă pentru că acolo este ca la examenul de conducere auto, mergi la întâmplare. Din trei variante poţi să pici pe una sau nu. La Drept trebuie să gândeşti în primul rând. Iar pentru asta este nevoie nu de un examen de memorie, ci de un examen care să îl pună pe student să gândească. În al doilea rănd, cel examinat trebuie să fie pus în situaţia de a folosi documentaţia pe care o are pentru a da un răspuns logic. Un mare profesor de Drept roman de la Cluj spunea că “studentul trebuie să fie o torţă, iar profesorul trebuie să aprindă această torţă şi să-i menţină flacăra cât mai vie”. De aceea spun că baza se pune pe băncile facultăţii pentru că după terminarea facultăţii practica se poate învăţa, însă fără o bază teoretică nu se poate.

R: Drumul parcurs până în acest punct v-a ajutat să acumulaţi o experienţă extraordinară, dar şi o serie de distincţii. Ne puteţi descrie în ce constau toate acestea?

D.D.Ş.: Când eram preşedintele Curţii de Conturi mi s-a acordat de către regale Portugaliei o distincţie a casei regale portugheze. Însă, cea mai înaltă distincţie, şi de care sunt mândru, este aceea de “Steaua României” în grad de cavaler, distincţie înfiinţată de Mihail Kogălniceanu în timpul războiului de independenţă. De atunci datează această decoraţie. Mă întreba cineva când am primit-o “ce îţi conferă această decoraţie? Eşti scutit de taxe, de impozite?” Bineînţeles că nu. Un singur lucru îţi conferă, şi anume dreptul ca în momentul în care se trece la cele veşnice, să existe şi o gardă de onoare. Şi ma întreabă : Pai da, dar doar atâta lucru?” Pai da, mă, dar e o onoare (râde).

Trecând de toate acestea, dincolo de diplome şi distincţii, în viaţă trebuie să fii înţelept. Am mai spus şi mereu o spun, pentru mine prioritare au fost rezultatele profesionale. Daca vin şi cele materiale bine, dacă nu, tot bine. Dacă un om are rezultate profesionale lasă ceva în urma lui; rămâne un nume. Dar nimeni nu rămâne cunoscut că a făcut 10 case şi a avut nu ştiu câte conturi in bancă. De asta este cel mai important să ai satisfacţii profesionale, pentru tine şi pentru cei din jurul tău.

Meseria naostră este foarte complexă. Este foarte frumoasă, însă foarte complexă. Marii jurişti romani spuneau că orice exagerare se transformă în contrariul său. De aici axioma “aurita cale de mijloc”. Ca magistrat, dacă deviezi de la calitatea de om al legii, impactul în societate este devastator. Ca magistrat trebuie să fii echilibrat, sa ştii foarte multă carte şi, mai ales, sa fii cinstit cu tine şi cu cel pe care îl judeci. Pentru că într-un proces sunt trei spadasini, dar cel mai important este judecătorul; acesta este cel care dă lovitura finală şi îşi asumă intreaga răspundere a soluţiei pe care o dă într-un dosar. Ceea ce îl marchează mai târziu. Eu, prima dată când am îmbrăcat roba, am avut impresia că sunt alt om.

R: Apelând la experienţa dumneavoastră de cadru didactic, cum credeţi că vor arăta studenţii din viitor faţă de generaţia actuală?

D.D.Ş.: Bună întrebare. Cred că studentul ar trebui ca, în primul rând, să îşi menţină latura umană. În momentul în care abandonează această latură devine un robot. Aici un rol îl are şi mediul academic. Trebuie pus accent pe această latură. Nouă, în ’90 ni se spunea că cel care nu ştie să lucreze pe calculator sau să vorbească o limbă străină de circulaţie este un analfabet. Nu cred că acestea sunt criteriile după care trebuie să ne orientăm. Nu contează dacă cineva cunoaşte cum să opereze pe calculator sau cunoaşte trei limbi străine, însă contează foarte mult să fie om.

Faţă de generaţia dinaintea ei, generaţia actuală, dacă ne raportăm la prezent, are obligaţia de a urca 2-3 trepte. Cred că studenţii, pe măsură ce trec anii, sunt şi vor fi din ce în ce mai informaţi, ceea ce îi face mai deştepţi. Însă repet, trebuie să îşi menţină latura umană. Dacă, spre exemplu, judecă o cauză şi observă că este identică cu alta pe care au judecat-o acum o săptămână şi dau aceeaşi soluţie, pentru că situaţia de fapt este aceeaşi, aceasta nu este justiţie. Oricât de asemănătoare ar fi două dosare există şi unele particularităţi. Un bun magistrat trebuie sa vadă ce se ascunde în spatele situaţiei de fapt, nu să le vadă printr-un şablon.

Ce am mai observant eu în rândul studenţilor este faptul că tind să îşi culeagă toate informaţiile de pe internet. Însă nu toate informaţiile corespund realităţii. Şi cu aceasta am spus tot.

R: Înainte de a încheia, le puteţi transmite câteva cuvinte studenţilor?

D.D.Ş.: În primul rând, să fie oameni. În al doilea rând, să fie cinstiţi în profesia pe care doresc să o îmbrăţişeze după terminarea facultăţii. Şi în al treilea rând, să fie fericiţi. În concepţia mea, fiind profesor de Drept financiar şi de Drept fiscal şi ţinând prelegeri despre monedă, un om este fericit atunci când are cel puţin trei lucruri care nu pot fi dobândite cu bani: sănătate, prietenie şi dragoste.

Iulia Elenta Niţă, grupa 307