Anatomia unei crime

Săvârșirea unei crime presupune mult mai mult decât a apăsa pe trăgaci sau a înjunghia o persoană. Parcursul sinuos pe care o activitate infracțională îl cunoaște (sau iter criminis) începe cu încolțirea ideii de a săvârși o infracțiune și continuă cu calcularea ideii nou-născute și luarea hotărârii infracționale. Părăsind lăcașul minții și, implicit, perioada internă, ne îndreptăm către perioada externă de executare, țărmuită de faza actelor de pregătire, faza actelor de executare și finalizându-se cu faza urmărilor.

Deși dreptul penal român nu sancționează actele preparatorii, și, cu atât mai puțin ce se petrece chiar înaintea lor, este esențial să se traseze firul roșu al evenimentelor, de la geneza ideii, până la consumarea actului antisocial, pentru a avea o perspectivă cât mai completă asupra celor petrecute.

Tocmai despre importanța fiecărei piese de puzzle în reconstituirea executării infracțiunii au vorbit și speakerii invitați în cadrul conferinței „Anatomia unei Crime”.

Alexandru Dena, Gabriel Gorun și Ilinca Marandiuc, experți în domeniile în care profesează, respectiv criminalistică, medicină și farmaceutică, au vorbit despre întrepătrunderea și interdependența acestor domenii atunci când se pune problema unui act ce prezintă periculozitate socială.

Alexandru Dena, expert criminalist în balistica armelor de foc, cu o experiență de 17 ani în domeniul expertizei criminalistice și cercetare la fața locului, de 11 ani formator în cadrul Institutului Național al Magistraturii și opt ani în cadrul DIICOT, a subliniat importanța înțelegerii unor principii și înțelegerii balisticii armelor de foc: 

„Criminalistica nu înseamnă doar oameni decedați sau accidente rutiere. Aceasta reprezintă un domeniu foarte vast de coliziune a mai multor științe, fiecare având un rol esențial în descoperirea adevărului. Principiul de bază al criminalisticii este acela că orice lasă o urmă, adică fiecare acțiune sau eveniment produce indicii fizice sau comportamentale, care pot fi utilizate în procesul de investigare.

Acest domeniu este marcat de o complexă interacțiune între științele exacte și cele umaniste. Pe de o parte, criminalistica presupune un nivel ridicat de obiectivism, bazându-se pe metode precise și riguroase, cum ar fi analiza chimică, fizică sau biologică. Pe de altă parte, multe aspecte sunt deschise interpretării și subiectivității, cum ar fi profilul comportamental al unei persoane sau modul în care pot fi analizate anumite dovezi indirecte. În criminalistică, investigațiile se concentrează pe răspunsul la întrebări fundamentale: «Cine este victima?», «Cine este agresorul?», «Cum, unde și în ce fel s-a produs evenimentul?». Răspunsurile la aceste întrebări nu sunt simple declarații, ci rezultatul unei reconstrucții complexe a evenimentului, bazat pe probele colectate și pe cercetarea efectuată la fața locului. Expertiza criminalistică, medico-legală și alte forme de analiză contribuie la înțelegerea modului în care s-a desfășurat incidentul, oferind indicii esențiale care permit justiției să funcționeze corect.

Întrebarea «Cu ce ne ocupăm noi la criminalistică?» este frecvent ridicată, iar răspunsul nu trebuie confundat cu imaginea distorsionată promovată de emisiuni populare precum «CSI Miami» sau «Dexter». În viața reală, un «detectiv magic» sau «guru» care rezolvă singur un caz nu există. În schimb, soluționarea unui caz criminal implică colaborarea unui întreg ansamblu de experți: criminaliști, procurori, medici legiști, fiecare contribuind cu propriile cunoștințele și expertiza lor specifică. Provocarea majoră este, adesea, pentru judecător, care trebuie să înțeleagă și să integreze toate aceste informații pentru a emite o decizie corectă și echitabilă.

Criminalistica implică adesea numeroase experimente și teste, esențiale pentru refacerea exactă a unui eveniment. De exemplu, pentru a determina distanța de tragere sau poziția victimei în raport cu arma, se efectuează teste detaliate care pot include analiza reziduurilor de glonț. În timpul unui foc de armă, sunt împrăștiate diverse elemente chimice care pot fi colectate și analizate, dar această metodă nu este întotdeauna disponibilă sau fiabilă. Totuși, astfel de experimente fac parte din efortul mai amplu de a reconstitui cu exactitate incidentul.

Cercetarea la fața locului (CFL) nu înseamnă doar investigații în laboratoare moderne și bine echipate. De multe ori, experții criminaliști trebuie să se deplaseze în condiții dificile, având la dispoziție doar echipamente minime, cum ar fi un aparat foto și saci de probe. Uneori, locațiile sunt atât de greu accesibile încât poate fi nevoie de intervenția echipelor de salvare montană, de exemplu, sau de alte resurse speciale pentru a aduce rămășițele umane sau pentru a ajunge la fața locului. În astfel de situații, condițiile ideale de laborator sunt imposibile, iar criminalistul trebuie să simplifice procesul și să se adapteze la mediu.

În examinarea balistică, se analizează modul în care un proiectil a intrat în corp și cum a reușit să lovească victima, chiar și în situații neobișnuite, cum ar fi pătrunderea printr-un parbriz. Aici, criminalistica implică nu doar calcule matematice precise, ci și multe teste și experimente pentru a înțelege traiectoria exactă a glonțului și impactul acestuia. Fiecare detaliu, cum ar fi unghiul de pătrundere sau materialul prin care a trecut proiectilul, poate aduce informații importante în reconstituirea evenimentului.

Analiza petelor de sânge (BPA) reprezintă un alt domeniu complex, cu puțini experți capabili să emită concluzii în România. Acest tip de analiză este asemănător cu balistica în sensul că se concentrează pe mișcarea stropilor de sânge în momentul impactului. În funcție de viteza și dimensiunea acestor pete, se poate deduce dinamica evenimentului și se poate reconstrui traiectoria obiectului sau a agresorului. De asemenea, fragmentele de sânge aflate în jurul orificiului principal de intrare a unei răni pot oferi indicii valoroase despre distanța și forța cu care a fost provocată rana, ajutând astfel la reconstituirea incidentului.

În investigarea infracțiunilor comise cu arme de foc, este esențial să înțelegem structura și comportamentul unui proiectil. O parte a cartușului rămâne de obicei lângă armă sau chiar în interiorul acesteia, în timp ce proiectilul propriu-zis călătorește către victimă. Aceste două elemente, cartușul și glonțul, sunt esențiale pentru analiza balistică și trebuie identificate și colectate la fața locului.

Când găsim un tub tras la locul incidentului, acesta poate oferi informații imediate, precum inscripții, culoare sau țara și anul în care a fost produs. Urmele de percuție pot indica dacă tubul a fost tras și ne pot ghida către posibila armă folosită. După recoltarea tubului, acesta este dus la laborator, unde este comparat cu alte arme. Această analiză include verificarea microelementelor unice lăsate de armă pe tub, care pot confirma dacă este vorba despre arma suspectată. Chiar dacă seria tubului a fost ștearsă prin metode brute, cum ar fi polizorul, în laborator există tehnici avansate care permit recuperarea inscripțiilor.

Recoltarea urmelor secundare reprezintă o procedură standard în investigarea folosirii armelor de foc. Se folosesc butoni adezivi pentru a colecta urme de pe mâinile suspectului, urmărindu-se prezența unor elemente specifice, cum ar fi reziduurile de explozie. Aceste urme trebuie să aibă o morfologie caracteristică, care să confirme implicarea în folosirea armei. Un alt aspect important este măsurarea precisă în timpul necropsiei, deoarece aceasta contribuie la interpretarea traiectoriei și a impactului glonțului asupra corpului uman. În plus, probele digitale au o semnificație din ce în ce mai mare. În era digitală, multe dovezi sunt obținute din mediul online, unde există riscul alterării sau falsificării, așa că trebuie înțelese foarte bine principiile de funcționare ale acestor probe pentru a le valida în instanță.

Cum devine un obiect probă? Trebuie subliniat că, un obiect devine probă printr-un proces riguros de documentare, colectare, ambalare, transport și conservare. Toate aceste etape, cunoscute sub numele de lanțul custodiei, sunt esențiale pentru a menține integritatea probei și pentru a o folosi într-o manieră corectă în instanță. Fără respectarea acestui proces, temeinicia probelor poate fi pusă sub semnul întrebării, afectând rezultatul investigației și al justiției.”

 

Cel de-al doilea speaker a fost dr. Gabriel Gorun, autointitulat „pastor predicator al medicinei legale”, medic primar în medicină legală și doctor în medicină, cu o experiență în domeniu de peste 21 de ani. De 14 ani, acesta se ocupă de monitorizarea deceselor cauzate de excesul de droguri în cadrul Institutului Național de Medicină Legală „Mina Minovici”. Prin discursul său, domnul doctor Gabriel Gorun și-a propus să răspundă câtorva întrebări vitale ce macină mintea oricărui medicinist: „Ce înseamnă să fii doctor în România?” și „Ce înseamnă să fii doctor criminalist?”

 

Medicina, în societatea românească, ocupă un loc central, încărcat de așteptări, presiuni și controverse. Medicul este văzut din numeroase perspective: ca un „vindecător aproape divin”, ca un „specialist în știință”, dar și, uneori, ca un vinovat în cazurile în care rezultatele nu corespund așteptărilor pacienților sau societății. Această complexitate aduce provocări nu doar practice, ci și de natură etică și juridică.  

Marii profesori de medicină s-au autodefinit, cu o doză de ironie sau de sinceritate amară, drept „micii dumnezei”. Într-o societate care se confruntă cu lipsuri și provocări sistemice, medicii sunt adesea priviți ca fiind aproape infailibili. Totuși, această percepție neglijează un adevăr fundamental: medicina are limite, iar „aceste limite nu pot fi învinse nici de cel mai bun medic, nici de cel mai performant sistem de sănătate”.  

Spre deosebire de adevărul juridic, care caută o relație clară de cauză-efect, patologia medicală este deseori marcată de ambiguități și incertitudini. Diagnosticul unui pacient nu este simplu, ci constă frecvent într-o combinație de trei-patru probleme interconectate, ceea ce face imposibilă reducerea complexității medicinei la un standard universal valabil pentru fiecare caz.

Acesta aduce în vedere un adagiu latin: Quis custodiet ipsos custodes? Cine supraveghează medicii?  În sistemul medical actual, medicii sunt supuși unei supravegheri multiple, în primul rând, de către ierarhiile interne: șefi de secție, comisii de disciplină, ș.a.m.d., apoi prin feedbackul pacienților, iar, în situații excepționale, de către autoritățile juridice, pacienții având la dispoziție câteva căi de a reclama greșelile medicale — poliție, instanțe civile, comisii de malpraxis, Colegiul Medicilor etc.

La o secție de terapie intensivă, statisticile indică aproximativ 70 de greșeli pe săptămână, iar scopul medicului este să învețe din ele și să nu le repete. Cu toate acestea, sub imperiul fricii generate de acuzațiile de malpraxis, practica medicală actuală și recentă a suferit o schimbare radicală. Mulți medici adoptă așa numita „medicina defensivă”, în care aceștia preferă să suprainvestească în teste și proceduri pentru a evita riscurile sau aleg să amâne sau să redirecționeze pacienții, pentru a evita deciziile riscante. Acest fenomen nu doar că afectează calitatea relației medic-pacient, dar pune și o presiune suplimentară asupra sistemului de sănătate, crescând costurile și timpul de intervenție.  

Când un medic este acuzat, rolul esențial al medicinei legale este să ofere probe juridice instanței, adică de a traduce faptele medicale, învăluite în complexitatea specifică, într-un limbaj juridic. Conform doctorului Gorun, medicina legală, o disciplină de graniță, convertește „păsăreasca” vorbită de doctori în limba judecătorilor, procurorilor, avocaților, astfel încât instanța să poată soluționa cazul în cunoștință de cauză.

Baza analizei într-un caz de malpraxis este așa-numitul „standard de practică”, standard care, în realitate, nu poate fi detaliat exhaustiv pentru toate bolile și situațiile. Acest fapt face ca fiecare caz să fie unic, iar judecata să depindă de expertiza medicilor legiști.

În cele din urmă, ultimul speaker, venit din partea Societății Studenților în Farmacie, este doamna Ilinca Marandiuc, cercetător științific farmacist al Spitalului Clinic de Urgență „Floreasca”, precum și în cadrul Institutului de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militar „Cantacuzino” de Microbiologie si Imunologie. Aceasta, în completarea lui Gabriel Gorun, aduce o perspectivă pragmatică, științifică, asupra discuției, atrăgând atenția asupra legăturii dintre droguri și criminalitate. 

De la cazuri de otrăvire intenționată, la consum de droguri și sinucideri, domeniile medicinei și dreptului se intersectează mai des decât pare, având un impact profund asupra sănătății publice și a sistemului juridic. Toxicologia este un prim astfel de exemplu, fie că este clinică sau medico-legală, jucând un rol crucial în elucidarea unor situații complexe care, cel mai adesea, implică investigații penale. 

Toxicologia clinică și toxicologia medico-legală, deși interconectate, au scopuri distincte: prima se axează pe identificarea și tratarea intoxicațiilor acute sau cronice, utilizând materiale biologice precum sângele și urina pentru a salva vieți și a îmbunătăți sănătatea pacientului, în timp ce cea de-a doua se concentrează pe investigarea criminalistică, oferind probe juridice prin analiza materialelor biologice și a corpurilor delicte, fiind esențială în elucidarea cazurilor de otrăvire intenționată, consum de droguri sau sinucideri.

 Otrăvirea intenționată a fost adesea utilizată de-a lungul istoriei ca instrument de răzbunare, de eliminare a rivalilor. Cazuri celebre precum: Napoleon Bonaparte, despre care unele teorii susțin că ar fi murit otrăvit cu arsenic, Ludwig van Beethoven, al cărui deces ar fi fost influențat de intoxicația cu plumb și Marilyn Monroe, a cărei moarte prin supradoză a alimentat speculații privind o posibilă crimă, susțin constanța acestor forme de criminalitate și supraviețuirea timp de milenii a acestei modalități de ucidere. 

Astăzi, sinuciderea prin otrăvire rămâne una dintre cele mai frecvente metode de suicid, adesea ca formă de evadare din situații criminale sau personale insuportabile. Tentativa de suicid, consumul de substanțe toxice și comportamentul criminal sunt adesea interconectate, formând un cerc vicios. Farmacodependența (dependența de substanțe) se manifestă atât din punct de vedere fizic (sevrajul), cât și psihic, contribuind la creșterea riscului de infracțiuni, persoanele dependente prioritizând procurarea drogurilor în detrimentul oricărei alte nevoi. 

Drogurile reprezintă o problemă de sănătate publică, iar corelația dintre consum și criminalitate este dificil de monitorizat, chiar și la nivelul Uniunii Europene. Potrivit OEDT (Observatorul European pentru Droguri și Toxicomanie), cocaina este drogul cel mai frecvent asociat cu criminalitatea, din cauza efectelor sale stimulante care induc comportamente agresive și impulsive.  Mai mult, concurența acerbă de pe piața cocainei generează un nivel ridicat de violență în rândul grupurilor criminale. Alte droguri precum heroina, LSD sau ketamina distorsionează reacțiile umane fundamentale (foame, frică), ceea ce crește riscul de comportament imprudent sau periculos.  

Schimbând subiectul de la legătura indispensabilă dintre medicină și drept, spre a veni și în sprijinul studenților facultăților de farmacie și medicină, doctor Marandiuc prezintă etapele analizei toxicologice. O astfel de investigație implică analiza preliminară, constând în teste rapide pentru identificarea substanțelor, izolarea substanțelor toxice, identificarea și determinarea cantitativă și, în cele din urmă, corelarea și interpretarea rezultatelor. Materialele biologice principale analizate sunt sângele și urina, iar noile tehnologii permit detectarea precisă a unor cantități infime de substanțe toxice.  

Înspre finalul discursului său, Marandiuc prezintă două studii de caz privind intoxicația voluntară și involuntară, tipologii bazate pe o clasificare în funcție de intenție. În cel dintâi studiu de caz, intoxicația involuntară este cauzată de GHB, cunoscut și ca „drogul violului”, substanță plasată în băuturi ce produce amețeală și pierderea conștiinței, însă detectarea acesteia este dificilă din cauza metabolismului și eliminării rapide (trei-patru ore), mai ales fără o declarație promptă din partea victimei. Pe cealaltă parte a spectrului, al doilea studiu de caz prezintă intoxicația voluntară, în speță, tentativa de suicid a unui bărbat de 51 de ani cu tulburare depresivă. Acest gest demonstrează legătura dintre stresul psihologic extrem — în acest caz cauzat de o cercetare penală — și suicidul perceput ca o formă de evadare.

 

În mod natural, după discursurile celor trei experți, a urmat o sesiune de Q&A, în cadrul cărora aceștia au primit întrebări din sală.

 

Ce părere are comitetul despre cazul de malpraxis și dacă este necesară prezența medicului acuzat sau este suficientă prezența medicului legist?

 

Comisia care constată existența unui caz de malpraxis are o funcție limitată și se ghidează după un regulament clar, care prevede o componență fixă și o metodologie prestabilită de soluționare a cazurilor. Totuși, această comisie include, în mod obișnuit, multe persoane care nu ar trebui să facă parte din ea, conform regulilor actuale. Regulamentul cere ca în componența standard să fie inclus un medic din specializarea respectivă, dar de multe ori, comisia în sine este ineficientă, comparată cu „un hipopotam cu picioare de plumb”, deoarece nu are un impact judiciar real. În plus, referatele întocmite de comisie sunt adesea prost argumentate și, în general, subiective, ceea ce o face inutilă și nefuncțională.

Un organism de mediere rapidă între medic și pacient ar fi mult mai util și binevenit. O altă problemă majoră este legată de rolul asiguratorului. Acesta nu participă la procesul de mediere, ci așteaptă sentința definitivă și irevocabilă. Medicul, pe de altă parte, este frustrat pentru că plătește o poliță de asigurare pentru malpraxis, însă asiguratorul nu este parte activă în procesul de soluționare. Fiecare expertiză ar trebui să fie însoțită de un referat de specialitate, dar obținerea acestor referate este dificilă și adesea anevoioasă. Este necesară elaborarea unui cadru legislativ adecvat pentru a rezolva aceste probleme.

 

V-a rămas în minte un caz greu de gestionat?

 

Nu neapărat, dar cazurile grele sunt cele care implică mai multe discipline. Îmi vin în minte situațiile în care trebuie să investighezi colegi, cum ar fi atunci când polițiștii trag asupra unui suspect și cineva moare. În astfel de cazuri, presiunea este mult mai mare, pentru că toate detaliile trebuie demonstrate foarte bine. În general, atunci când e vorba de dezastre, cum a fost cazul Colectiv, lucrurile devin și mai delicate pentru investigator dacă ajungi să cunoști personal victimele. Cu cât legătura emoțională este mai puternică, cu atât cazul devine mai dificil de gestionat, a fost răspunsul domnului Alexandru Dena.

 

Drogul GHB stă în corp doar câteva ore, ce se întâmplă dacă avem un caz de viol urmat de moartea victimei?

 

Există droguri care se degradează odată cu scăderea pH-ului post-mortem, ceea ce poate reduce concentrația față de momentul în care a survenit decesul. GHB este deosebit de dificil de detectat, indiferent de momentul în care este căutat, deoarece are structuri foarte similare cu compuși endogeni din organism. În plus, concentrațiile în care GHB este activ sunt extrem de mici, ceea ce îngreunează și mai mult detectarea.

Analiza toxicologică necesită corelarea cu contextul clinic și identificarea corpurilor delicte, cum ar fi paraphernalia asociată consumului de droguri. Din punct de vedere toxicologic, este o mare provocare să se detecteze GHB, mai ales la consumatorii ocazionali. La consumatorii cronici, se poate încerca detectarea în fanere (păr, unghii). De asemenea, concentrația unui drog poate fi modificată post-mortem prin acțiunea unor enzime care rămân active pentru o perioadă după deces, a răspuns doamna Ilinca Marandiuc.

Conferința „Anatomia unei crime” a stârnit interesul multor studenți veniți de la facultățile de Medicină, de Farmacie și de Drept, domeniul medico-legal fiind acea știință de graniță, menită să le îmbine pe toate. Le mulțumim speakerilor Alexandru Dena, Gabriel Gorun și Ilinca Marandiuc — aduși de asociațiile studențești aferente fiecărei facultăți (ASD, SSMB și SSFB), experți în branșă și specialiști cu o experiență vastă — pentru prezentările impecabile, făcând dintr-un subiect în aparență sumbru, o dezbatere viguroasă, interesantă, aptă să implice orice student interesat. 

 

Ioana Buftea (anul II), Florina Tomescu (anul III)

departamentul Marketing&PR