E gălăgie și vreau să se oprească. Problema e că nu se aude din exterior, zgomotul e doar în mintea mea. Multe gânduri se ciocnesc între ele, și, în același timp, niciunul nu câștigă; dar, dacă-s toate identice, chiar mai contează învingătorul?
Mă simt captivă să trăiesc o viață care nu se mai simte a mea. Nu mai recunosc nimic din ceea ce, odată, mă reprezenta, mă înconjura și mă iubea. Singura mea ancoră în realitate e muzica, pe care mult prea rar pot să o mai interpretez – singura scăpare din tsunamiul insuportabil de vină, greață și anxietate care a reprezentat realitatea mea din ultimul timp.
Poate trăiesc în trecut? Mă macină nostalgia unor timpuri în care eram fericită? Tânjesc după aceiași oameni, aceleași stări și aceleași momente? Ce stupid ar fi. Unele lucruri sunt făcute pentru a rămâne amintiri, menite să fie privite cu drag. Nimic nu ține la nesfârșit.
N-am motiv să fiu tristă acum. Doar mă simt… goală? Nu mă simt în stare să trăiesc vreo emoție, iar în minuscula posibilitate în care reușesc, simt doar supărare. Dar ce rost are să fii supărat când nimeni nu-i acolo să observe? Până la urmă nu e jobul nimănui să te stimuleze să râzi, tu ești dator să te ridici din noroiul metaforic în care te afli și în care, cel mai probabil, te-ai băgat singur.
Simt apăsarea unor frici ce n-au fost niciodată ale mele. Simt dezgust și exasperare cu ocazia oricărei conversații deschisă către mine cu subiectul „Cum te simți/ Cum mai ești?”. De ce întrebi? Chiar te interesează sau vrei doar să-ți îndeplinești datoria civică de a adresa întrebarea, ca să nu te simți vinovat mai apoi? Nu, mulțumesc, suferința mea nu va deveni instrumentul prin care te vei simți împăcat cu tine.
Simt o letargie groaznică, pe care o port cu mine ca pe cea mai dragă eșarfă, dar de o eșarfă ai fi mândru. E un accesoriu cochet care poate aduce cu el un zâmbet; nu este cazul și pentru tristețe.
Simt frică să las pe cineva să se apropie. Trăiesc atât de multe lucruri pe care nu le fac cunoscute, încât probabil s-ar speria și ar fugi mâncând pământul, ca să se ferească de negrul minții pe care am să-l ofer. Cad încet, dar sigur, pe o pistă unde cred că nu mai am nimic pozitiv de dăruit pentru lume, și pe care mi-am pierdut orice țel în viață.
Simt frică să vorbesc despre ceea ce simt — nimeni nu ascultă oricum, și chiar dacă ar asculta, n-ar înțelege. Doamne, ce-aș vrea să înțeleagă — o singură persoană ar fi de ajuns. A fost dorința mea de când mă știu, să fiu înțeleasă, și nimeni nu a ajuns s-o facă. Am eu așteptări prea mari de la o societate mai degrabă superficială, ori sunt eu problema? Se observă cu precădere retorica întrebării, nu vă chinuiți să căutați un răspuns. Cineva care te va înțelege, o va face fără să-i dai prea multe explicații; de multe ori, când te pierzi în cuvinte, se pierde și esența a ceea ce spui, iar mesajul tău se diluează. Tind să aplic asta în viața mea de zi cu zi. Cineva drag odată mi-a spus: „Nu vorbi niciodată mai mult decât e nevoie”, și abia acum am ajuns eu să îl înțeleg — inițial am fost confuză, însă cu trecerea timpului am înțeles; deși a folosit puține cuvinte, cineva totuși l-a înțeles, și asta vreau să găsesc. Puține cuvinte și înțelegere deplină. Iar acolo unde e înțelegere, e și iubire.