Mereu am ştiut că are ceva special.
Mereu am crezut cu tărie că e unic şi diferit, apt să se instaleze cu mândrie şi onoare în inimile şi în mințile tuturor celor ce îi calcă pragul.Palatul Facultății de Drept nu este doar o clădire. Este un sălaş pe care tuturor ne place să îl descoperim şi redescoperim.
Zilele trecute am fost la biblioteca Facultății. Nu merg des, dar mereu este, parcă, o atmosferă diferită. Uneori se simte un iz de civil în aer, alteori se merge mai mult pe procedură penală, iar în cele mai rare cazuri, se simte-un aer de referat făcut pe ultima sută de metri alături de colegi de grupă ce te însoțesc în sala de lectură, colegi ce nu te părăsesc în momente cruciale şi te încurajează, fără să pună presiune, cu dogme motivaționale precum : „Mai ai?”, „Ai terminat?”, „Mai stăm mult?”, „Chiar e musai să stau aici cu tine?”, „ Nu vrei să te aştept la cantină?”.
Biblioteca îți creează un mediu plăcut, cât mai comod şi facil pentru a învăța liniştit. Doamnele de acolo sunt foarte amabile, te ajuta cu identificarea oricărui lucru de care ai nevoie: un coleg nou de apartament, prieteni noi, iubit sau iubită, un pix nou și, nu în ultimul rând, cărți, specialitatea casei.
Cred că băncile de studiu au fost create special pentru studenții care sunt şi studioşi şi solidari. Când m-am aşezat pe unul dintre puținele locuri libere şi când am început să ma uit în jur, am realizat scopul spațiului de sub bancă. Strategia este următoarea şi am să o personific pe situația celor ce mi-au dezvăluit-o: tu – îți înveți toate cărțile astea de penal – erau în număr de trei şi fiecare de o grosime considerabilă – în timp ce eu te susțin prin supraveghere şi-ți dau un semn cu piciorul pe sub bancă, să nu atrag atenția în momentul în care mi se termina playlistul, să mergem să dai cafeaua aia pe care ai promis-o, că ştiu că eşti de cuvânt .
Era o atmosferă plăcută. Te face să te simți tare vinovat daca pierzi timpul printre atâtea minți ce se frământă printre prescripții, persoane, obligații şi câte şi mai câte.
Privirile urâte se îndreaptă mereu asupra celor care intră în sală cu pas apăsat şi greoi şi fac podeaua uzată să trosnească din toți rărunchii, de parcă ar fi având vreo vină distinşii că nu şi-au luat papucii de casă după dânşii, papucii cu talpa moale. Situația este, însă, alta în cazul în care răsună vreun pantof de damă. Zecii de ochi ai nefericiților care prind loc doar departe de culoarul sălii îşi pun la încercare imaginația. Astfel, ei capătă aptitudini necunoscute până atunci, putând determina înălțimea, greutatea, ba chiar şi culoarea părului – depinde de cât de bine răsună tocul – distinsei doamne sau domnişoare ce a intrat în sala de lectură.
În altă ordine de idei, biblioteca e sălaşul din sălaş. E foarte ciudat, dar admirabil totodată, cum „comunitatea” studenților care învață la bibliotecă a reuşit să încheie o convenție tacită în care clauzele sunt acceptate şi deduse de toți, fără să existe o anume gravă sancțiune. Aceste reguli, cutumiare la origine, s-au înrădăcinat în caracteristicile acestui sălaş unic din Templu, în care tututor ne face plăcere să învățăm … sau cel puțin să citim.
Alexandra Chilom, grupa 216