Ce bine ar fi fost...

Era duminică. Dacă ar fi fost o zi obișnuită, următoarea dimineață doamna Kleina s-ar fi trezit la ora șase ca să se ducă la serviciu. Îi trebuia o oră și jumătate să se pregătească și altă jumătate de oră făcea cu metroul până la firma la care lucra. Îi plăcea să creadă că așa salva din timp, în loc să stea în trafic, și oricum nu îi displăcea nici ideea unei mici plimbări de dimineață. Era o femeie de statură mică, blondă, cu ochi căprui, căreia îi plăcea să fie cochetă și se considera în floarea vârstei la cei treizeci și cinci de ani pe care îi avea nu de mult timp. Îi plăcea să se machieze și, deși nu știa exact ce făcea, arăta mereu bine. Privirea ei pătrunzătoare și încrezătoare, aspectul ei curat și atitudinea fermecătoare o făceau să strălucească pe oriunde mergea.

Locuia împreună cu iubitul său de aproape un an, dar au renunțat de ceva timp deja să mai iasă în oraș împreună. Îi plăcea să-și țină mai mereu mintea ocupată cu câte ceva. Voia ca viața ei să fie una perfectă și oarecum reușea asta. Avea și un câine, un bichon foarte deștept, pe care l-a numit Nod, căci era mic și rotunjor exact ca un nod, sau cel puțin așa zicea ea. Îi plăcea să călătorească, însă nu o putea face prea des. De cele mai multe ori, în timpul liber, ajungea să se uite la filme stând pe canapea, mai ales într-o duminică ca aceasta…

Însă, ce bine ar fi fost, dacă era așa și în ultimele trei săptămâni. Nu-și aducea bine aminte ce făcuse în ultima lună, însă știa că nu s-a simțit niciodată mai singură și mai lipsită de nădejde ca în ziua aceea. Se găsea împreună cu mama ei în apartamentul pe care l-a împărțit atâta timp cu bărbatul iubit care lipsea atunci. Se despărțiseră de ceva vreme, nu mai știa exact de când, dar știa că asta a declanșat în ea ceva atât de urât încât îi dădea coșmaruri până și ziua. Lua pastile cu vin de câteva ori pe zi, fiecare pastilă fiind urmată de sprijinul unei jumătăți de pachet de țigări. Încerca să se mintă singură că își făceau efectul mult mai bine împreună sau cel puțin încerca să se mintă că măcăr le lua de fiecare dată. Îi plăcea să se uite la țigară cum arde și la fumul ei cum se împrăștie. Oarecum îi aducea aminte de sentimentele ei și o liniștea. Mama ei încerca să o ajute cum putea, dar Kleina era mult prea necăjită ca să o asculte. De cele mai multe ori ajungeau să se certe ca două adolescente, însă nimic nu părea să o aducă înapoi la realitate. Nu mai era femeia care a fost cândva. Viața ei perfectă s-a năruit și era dezamăgită de ea însăși. Toată viața fugise de sentimentele ei și acum, adunate și furioase, au erupt ca dintr-un vulcan de amărăciune.

În afară de plimbările cu câinele și vizitele la psiholog, nu prea ieșea din casă. Tindea să creadă că încă e mult prea cald ca să iasă. Avea impresia că încă este vară, deși de câteva zile luna octombrie apărea pe calendare. Prefera să stea să se uite la oamenii care treceau pe sub fereastra apartamentului ei și să-și imagineze ce fel de viață ar putea duce fiecare – poate, poate, mai uită de propria ei viață eșuată. Purta ochelari de soare în casă căci i se părea izbitor de luminos soarele, dar și ca să-și ascundă cearcănele kilometrice. Nu mai suporta sunetul șinelor de tramvai. Cel care trecea prin fața blocului în care locuia i se părea asurzitor. Îi venea să plângă de fiecare dată când îl auzea, de frustrare, de parcă ar fi vina lui.

Nu mai avea putere să muncească și greu îi venea până să se și spele pe dinți. Din femeia cochetă care era, a devenit înfățișarea propriilor sentimente. Își purta mereu părul nespălat într-un coc leneș și încerca totuși să reziste, dar obosise, iar toate astea din vina depresiei pe care o avea. Tot ce voia să creadă era că nu greșise cu nimic, că făcuse tot ce i-a stat în putință și că acum are nevoie doar de o scurtă pauză. Poate că își mai dorea câteodată încă o mică parte din iluzia perfectă pe care o trăia înainte, însă prefera să meargă mai departe. Se gândea mereu „Ce bine ar fi fost dacă nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat”, însă își aducea aminte cât de multe a putut să învețe în ultimul timp, doar reflectând asupra sentimentelor sale, încât n-ar da niciodată timpul înapoi. 

Adriana Arsenescu (anul I)

departamentul Marketing&PR