Ce e important pentru tine? Ai fi tentat să-mi arunci un răspuns „politically correct” și să-mi spui „cariera”, „învățatul” sau „facultatea”, dar hai să gândim puțin mai profund decât ceea ce vedem în fața ochilor, decât lucrurile actuale pe care le trăim. Ce e important pentru tine și știi că va fi pentru tot restul vieții? Acum probabil în minte îți vin răspunsuri de tipul „familia”, „cei dragi” sau chiar „propria persoană”. Exact aici voiam să ajung.
Poate normalitatea ne-ar împinge să avem următorul șir al gândirii: dacă ceva e important pentru mine, o să îl fac cunoscut și celor din jurul meu. Dacă îmi pasă de ceva, o să vorbesc despre asta și o să deschid discuția ori de câte ori am ocazia, fiindcă, psihologic vorbind, dacă ceva dăinuiește mereu printre gândurile tale, vrei să verbalizezi acele gânduri. Scopul meu nu e să neg importanța discuțiilor despre ceva drag cuiva, pentru că este unul dintre principalele moduri prin care oamenii se apropie — vorbesc; și despre ce observăm că se vorbește cel mai des în conversațiile auzite pe holurile facultății, în gălăgia cafenelei, ori chiar în liniștea propriei case? Despre ceea ce prețuim.
Cu toate că aceasta este normalitatea lumii în care trăim, în această circumstanță pot spune că sunt anormală. De curiozitate, probabil cuvintele „cum adică?” îți stau pe limbă chiar acum. Lasă-mă să explic: consider că am ajuns să mă știu destul de bine pe mine însămi, proces continuu pe care l-am cunoscut încă de la o vârstă fragedă, dar acum pot spune că am ajuns la niște concluzii. Odată ce cunosc atâtea aspecte legate de propria persoană, nu pot numi nici măcar o împrejurare în care am vorbit deschis despre ceea ce îmi este drag. Întorcându-ne puțin la răspunsurile generice oferite în primele rânduri, ceva ce port mereu în suflet este familia. Bineînțeles, am avut conversații superficiale despre ai mei, cum că mama e scundă, la fel ca mama, sora și tatăl ei, cum că eu sunt singura blondă din familie, ori cum că mi-aș fi dorit nespus o surioară sau un frățior. Însă poate cineva să spună că îmi cunoaște familia în adevăratul sens al cuvântului, din cele povestite de mine? Răspunsul este cu siguranță negativ.
Familia mea este atât de importantă pentru mine, încât nu se numără printre subiectele despre care îmi permit să vorbesc la fel de liber cum răspund la un „ce faci?”. Să spun că îmi iubesc familia mult este o subestimare a exprimării, mai potrivit ar fi să spun că mi-aș da viața pentru oricare dintre ei fără să mă gândesc de două ori. Acesta este motivul pentru care simt că cineva care nu îi iubește la fel de mult ca mine nu ar fi demn să audă despre ei. Îi iubesc atât de mult, încât prefer să țin totul privat. Sunt atât de importanți pentru mine, încât nu pot deschide gura să povestesc mai mult decât micile detalii ce ar stârni amuzament într-o conversație. Sunt oamenii care m-au crescut, mă cresc și mă vor crește, oamenii cărora le voi fi întotdeauna recunoscătoare pentru tot ce mi-au oferit — inclusiv viața — și, totodată, oamenii despre care nu-mi permit să scot vreun cuvânt pe gură, de prea multă iubire.
Ajunsă acum la finalul gândurilor mele, privirea îmi e încețoșată, dar lacrimile nu mă opresc din a-mi exprima o ultimă idee; deși sună cât se poate de clișeic, nu uitați să-i apreciați pe cei dragi, să le amintiți câtă iubire le purtați, să îi luați în brațe, cât timp încă îi aveți lângă voi, fiindcă, vă promit cu mâna pe inimă, nicio ceartă, nicio nemulțumire și nicio problemă nu sunt permanente. Un singur lucru este permanent în lumea asta: moartea. Odată ce acela de lângă tine s-a stins, îl vei lăsa neștiutor de câtă dragoste aveai pentru el în sufletul tău, iar pe tine te va măcina zi de zi, oră de oră, toată viața, gândul că nu ai știut să iubești la timp ce era odată al tău.
Nu te voi uita niciodată,
Sabina. 2024.