Suntem damnați să ducem o viață pregătită de dinainte pentru noi ori ne croim singuri drumul prin experiențele ce ni se dezvăluie? Dualitatea ființei umane în contextul dilemei apărute între destin și liber arbitru ne împinge ca, atunci când evenimentele au un sfârșit nefast, să admitem că am avut ghinion, iar atunci când avem un rezultat pozitiv, să spunem că am muncit pentru această reușită. Nimeni nu poate înțelege sensul cursului evenimentelor din viața noastră, însă cu toții ne batem pe o explicație, fie dintre cele mai profunde ori clare de analizat: a fost voia sorții, o putere externă mie, contra căreia nu puteam lupta și care mi-a decis drumul ori mi-am făcut propria alegere, în conformitate cu dorințele și părerile mele, dorințe pe care nimeni și nimic nu ar fi avut posibilitatea să o altereze?
Mulți dintre noi găsim confort în a ne justifica eșecurile în viață, prin a admite fără just temei că „am avut ghinion” sau „așa a fost să fie”. Poate o facem din frica de a ne simți responsabili că nu am muncit suficient spre o satisfacție reală ori poate o facem pentru liniște sufletească, spre a nu ne simți sufletul consumat la orice nereușită întâmpinăm în viață. Oricum ar fi, norocul și ghinionul au făcut dintotdeauna teme literare excepțional de ofertante, care au născut opere atemporale, ce rămân lucrări de referință în istoria literaturii românești, de altfel credem cu adevărat în conceptele de noroc și ghinion. Sunt acestea idei din popor care ne-au fost împinse spre credință din bătrâni, fiindcă oamenii de acum sute și sute de ani nu reușeau să-și explice anumite evenimente, în absența unui factor extern de tip decizional? A crede în noroc și ghinion înseamnă a avea încredere oarbă în ceea ce ar putea însemna soarta — o putere superioară, poate dumnezeiască, ce ne atribuie o viață predestinată — cine știe — chiar de dinainte să apărem pe lume, menită să fie trăită ca și cum e a noastră, să ne-o însușim în totalitate.
De cealaltă parte a spectrului doctrinar, întâmpinăm o convingere totalmente opusă, aceea conform căreia alegerile pe care le facem în viață sunt cele care ne croiesc drumul și experiențele, neputând a fi de conceput că ceva extern nouă ne-ar putea influența cursul pe care suntem nevoiți să îl trăim, oameni care nu își găsesc altceva decât explicații logice, cât mai puțin spirituale sau religioase, explicații care rezidă în forța proprie a omului de a-și decide destinul, marile și micile punți pe care trebuie să le trecem la tot pasul pentru a ne transforma viața în ceva al nostru. Acestei convingeri îi este atribuită zicala populară „norocul ți-l faci singur”, fiind refuzat categoric un răspuns exterior minții, ce aparține ființei umane, al sensului alegerilor pe care le facem zi de zi.
Adevărul e că niciuna dintre credințe nu poate fi considerată corectă sau greșită, întrucât, într-un context atât de personal și subiectiv, fiecare individ are convingerile sale, ceva anume care îl face să doarmă mai bine noaptea, știind că evenimentele ce tocmai au avut loc au o explicație pe care se simte sau nu obligat moral să o caute.
Fiecare dintre noi luăm decizii la tot pasul, decizii care ne-au adus în punctul vieții pe care îl știm actual și poartă numele de prezent — nu am fi persoanele de azi dacă nu am fi făcut alegerile de ieri și nu am fi fost persoanele de ieri dacă nu am fi făcut alegerile de alaltăieri, iar raționamentul continuă la infinit. Astfel de dileme ne pot împinge într-o psihoză autoindusă în care experimentăm ieșirea din propria personalitate, nu ne mai simțim stăpâni pe ceea ce până acum ne era cunoscut, credem că viața ne-ar fi putut fi schimbată la 180° dacă am fi decis diferit într-o anumită instanță, iar răspunsul este că da. Da, ai fi fost altă persoană dacă nu ai fi ieșit în acea zi din casă, la fel cum ai fi fost altă persoană dacă ai fi ales să rămâi în casă într-o zi în care ai ieșit în oraș. Ne simțim stăpâni pe propriile decizii până în momentul în care ne sunt prezentate părțile opuse ale alegerilor noastre — când începem să ne gândim „Ce ar fi fost dacă… ?”. Această retorică este menită să încolțească în mintea noastră, strict în scopul unei întrebări la care răspundem din curiozitate, o problemă pe care ne-o ridicăm, pentru a ne exersa conexiunile neuronale, nepurtând greutatea unui aspect ce ar trebui să ne altereze realitatea, pentru simplul motiv: „ce ar fi fost dacă”, s-ar fi întâmplat dacă nu ai fi fost astăzi aici, acum.
Mi-ar putea fi adus argumentul conform căruia nimic nu ne este predestinat, fiindcă ne găsim în poziția de superioritate, care ne permite a ne alege drumul în viață până la cel mai mic detaliu. Însă, îmi place să cred că ceea ce alegem nu este neapărat voința noastră și autoritatea pe care o avem asupra propriului destin, ci acea putere superioară, aproape dumnezeiască, anterior menționată, este cea care ne împinge să vrem ceea ce conștient vrem. În doctrina mea, suntem sclavii unei vieți care deja a fost stabilită pentru noi, scrisă și perfecționată atent, pentru a ne fi potrivită, iar ce experimentăm nu este decât o desfășurare a evenimentelor ce de fapt ne-au fost, păi, predestinate. Nimeni nu ar vrea să ducă o viață care nu se simte a lui, unde nu se simte suveranul propriilor alegeri, convingeri, dorințe și visuri ce îi alcătuiesc personalitatea. Suntem ținuți să parcurgem viața exact așa cum ne-a dictat-o cineva „mai mare”, de deasupra, ori chiar suntem cei ce își decid soarta?
Echilibrul între cele două curente de gândire s-ar putea să nu fie cel care ne oferă răspunsul la această întrebare. De fapt, această întrebare rămâne una fără răspuns, cel puțin până la un moment nedeterminabil, în care cineva va experimenta viața de după moarte și se va întoarce să ne-o povestească mai încolo, tocmai datorită multitudinii de răspunsuri găsite de-a lungul vremii. Un lucru rămâne cert — noi suntem stăpânii vieții noastre, și nu în sensul mai sus menționat, în care alegem în mod conștient lucruri ce ne adaugă o cărămidă pe drumul pe care pășim, suntem stăpânii vieții noastre, în sensul în care suntem singurii care trăim viața noastră — nimeni altcineva nu o face. Nimeni nu simte ce simt eu, iar eu nu pot să simt ce simți tu, asta face experiența noastra să fie autentică. Trăiește-ți viața așa cum simți că e cel mai potrivit, fără a te aprofunda în întrebări care nu-și găsesc răspunsul nici la finalul eternității — s-ar putea să ratezi chiar subiectul problemei care te-a consumat atât de mult: propria ta viață.