De-a lungul traseului pe care viața ni-l impune fiecăruia, există lucruri care dețin o doză mai mare de însemnătate pentru restul „călătoriei”. Nolens volens, se ivesc situații pe care trebuie să le abordăm cu maturitate și responsabilitate, pentru că în funcție de alegerile pe care le facem este trasat firul evenimentelor care ne vor defini existența. Traseul profesional este una dintre cele mai importante componente ale vieții unei persoane, căci el poate aduce satisfacție pe planuri multiple.
Tocmai din acest motiv, deseori, momentul îndreptării către o carieră devine unul dintre cele mai dificile, tânărul absolvent de liceu oscilând între pasiune și rațiune, între „cariera de suflet” și „cariera de succes”. Totuși, indiferent de alegerile făcute, ele nu pot fi calificate drept bune sau rele, ci mai degrabă ca generatoare de efecte mai mult sau mai puțin potrivite fiecăruia.
Atunci când vine vorba de propria persoană, este mult mai dificil de acceptat ideea de reorientare a traseului profesional și adesea apare tendința de imitare, de preluare a modelelor din jur. Însă un „model”poate fi urmat și prin prisma principiilor sau ideilor sale, nu doar a acțiunilor, iar printre aceste tipuri de modele se regăsește și domnul asist. univ. drd. Vlad-Cristian Soare, îndrăgit de studenții săi prin dinamismul și eficiența orelor de seminar pe care le conduce.
Pentru început, am observat că ați urmat două facultăți în paralel, în domenii nu tocmai similare. Ce v-a determinat să faceți această alegere și să le și finalizați pe ambele?
Viața m-a determinat să fac două facultăți. În primul rând, eu îmi doream să fiu sportiv de performanță. Am făcut sport de performanță, chiar la nivel înalt. Eram în lotul național și în atenția lotului național de seniori pentru Olimpiada din Beijing 2008. M-am accidentat destul de grav la coloană, aspect care mi-a încheiat cariera sportivă la aproape 17 ani. Nu este clar dacă chiar aș fi și ajuns acolo, dar eram în față.
Ideea e că părinții mei întotdeauna mi-au condiționat prezența la antrenamente de note, în sensul în care dacă luam o notă mai mică de 9, nu aveam voie să merg la antrenamente, ceea ce pentru mine echivala cu încetarea sportului de performanță. Am terminat școala generală ca șef de promoție și apoi am absolvit Colegiul Național „Sfântul Sava” cu 9,50, în ideea de a fi lăsat să fac sport. Știam că dacă învăț, pot să merg la antrenamente. Bine au făcut părinții că m-au ghidat în direcția aceasta, pentru că odată ce m-am văzut fără posibilitatea unei cariere sportive, măcar am rămas cu niște cunoștințe temeinice.
După acel episod, a trebuit să umplu un gol și cum eu sunt și eram pasionat de film, am decis să fac Facultatea de Regie Film, unde am intrat al patrulea. Totuși, era o chestiune pe care am constatat-o chiar de la vârsta respectivă, și anume nu mulți regizori sunt doar regizori. Cei mai mulți devin regizori după ce au avut o anumită carieră și o anumită experiență de viață. Mai rare sunt exemplele în care cineva a devenit regizor de la 20 de ani. Regia, în opinia mea, o faci cel mai bine undeva la mijlocul spre finalul vieții, când ai o anumită maturitate. Din acest motiv, pentru mine era clar că trebuie să am o meserie și eram atras foarte mult de ideea de echitate, nu de ideea de dreptate.
Astfel, am crezut că dacă o să urmez cursurile Facultății de Drept, o să pot să îmi hrănesc ideea aceasta de a asigura echitatea în lume, ceea ce mai târziu am aflat că este fals. Așa am ajuns să fac Facultatea de Drept și Facultatea de Regie Film în paralel și în final, le-am absolvit pe amândouă.
Cumva ați răspuns și la următoarea întrebare, care se referea la modalitatea în care v-ați hotărât să urmați Dreptul, întrucât există persoane care sunt influențate de familie sau care sunt ghidate de anumite principii proprii.
Nu, n-am fost deloc influențat de familie să fac Dreptul. Părinții mei sunt matematicieni. Unul a terminat Facultatea de Automatică, celălalt, la fel, în aceeași zonă, în timp ce bunicul meu era profesor de matematică, deci, în general, în sfera asta a științelor reale s-au realizat discuțiile în familia mea. Din acest motiv, și eu am fost pasionat de științele reale, dar am remarcat că în drept, logica juridică se apropie foarte mult de logica matematică. Însă la momentul respectiv, nu știam acest lucru.
Pur și simplu am vrut să fac Dreptul pentru că mi se părea foarte interesant să poți să îl aperi pe cel slab; nu mi-am dorit niciodată să fiu magistrat, de aceea, eu când mă gândesc la drept, nu mă gândesc din perspectiva celui care împarte dreptatea, și nici n-aș putea să fac asta, pentru că atunci când tu trebuie să judeci, cel puțin în sistemul judiciar românesc, trebuie să judeci conform legii, iar eu nu pot să judec strict pe lege, pentru că, așa cum spuneam, eu gândesc foarte mult în echitate.
Natural mă pliez mai bine pe meseria de avocat decât pe meseria de magistrat. Nu știam lucrurile acestea la început, dar am simțit că dacă voi face Dreptul, probabil îmi va oferi o sferă mai largă de cunoștințe. Dreptul îți oferă perspective de carieră multiple și, practic, a fost o alegere făcută și din rațiune, dar și pentru că am considerat că m-ar face să înțeleg mai bine niște concepte asupra cărora încă descopăr valențe noi.
Cum ați descrie primul contact cu sala de judecată? Cum v-ați simțit atunci când a trebuit, pentru prima dată, să susțineți o pledoarie?
A fost… Efectiv, din momentul ședinței de judecată nu-mi aduc aminte nimic. În schimb, îmi aduc aminte de context. Îmi doream foarte mult să ajung avocat și a fost un drum destul de anevoios. În momentul în care am ajuns avocat, am ascultat sfatul domnului profesor Briciu, care ne-a vorbit când noi eram studenți și ne-a explicat care sunt avantajele și dezavantajele unui birou mai mic de avocatură față de un birou mare de avocatură. Există avantaje, și vreau să subliniez asta, există avantaje de ambele părți, la fel și dezavantaje. Dar așa cum am cântărit eu lucrurile, am considerat că este mai bine să merg într-un birou mic de avocatură.
Eu consider avocatura ca fiind o activitate de tutelă profesională și am dorit să fiu lângă o persoană care să mă ghideze în litigii, pentru că voiam foarte mult să fac litigii, nu activitate de consultanță, asta este foarte important. Revenind la întrebarea dumneavoastră, am ajuns la respectivul cabinet, era prima mea zi după ce semnasem contractul de colaborare, iar maestrul meu, care avea 120 de kg și 2 m înălțime, mi-a dat roba lui, că nici măcar robă nu aveam, și m-a trimis în instanță, la un dosar despre care nu știam nimic. Mi-a zis „du-te, că e ușor”. Am citit pe genunchi, în sală, anumite aspecte din dosar și cred că, și de milă, judecătorul m-a lăsat să vorbesc. Clar eram roșu, clar nu cred că vorbeam foarte pertinent, cert e că am vorbit 10 minute, ceea ce în instanță înseamnă foarte mult. Și m-a lăsat să vorbesc 10 minute despre o grănițuire, adică despre nimic. Despre o chestiune absolut banală, că era banal, e adevărat, procesul. Dar am vorbit 10 minute, în care mie mi s-a părut că făceam cel mai important lucru pentru întreaga societate.
În rest, nu-mi amintesc nimic altceva din sala de judecată. Roba vă dați seama cum venea pe mine, de aceea cred că, de milă, m-a lăsat să și vorbesc atât. În schimb, îmi amintesc foarte bine că după ce am ieșit din instanță, am coborât scările tribunalului, că era la Judecătoria sectorului 2 procesul, și îmi aduc aminte senzația… E o senzație pe care n-aș putea clar s-o descriu. Cert este că era soare și priveam soarele cu ochii închiși. A fost o senzație pe care ulterior nu am retrăit-o.
Mai târziu, am schimbat locul de muncă, m-am dus într-o societate mai mare, unde am ales și din perspectivă financiară. Responsabilitățile au fost mult mai mari, munca mult mai asiduă, experiența acumulată mult mai mare. Am mai coborât scările judecătoriilor de zeci, poate sute de ori în perioada respectivă, că făceam tot litigii, dar nu am mai fost vreodată surprins în felul în care am fost surprins prima oară.
Cum ați depășit momentele în care ați fost pus în dificultate? Din punct de vedere informațional sau din lipsă de experiență.
Mereu ești pus în dificultate. Și studenții mă pun în dificultate de foarte multe ori. N-ai cum să te prefaci, cred că e important să fii sincer. Fiind în dificultate, e important să fii sincer, să arăți că ești în dificultate și să promiți că te vei informa și că vei veni cu răspunsul pe care îl așteaptă. Ideal e să n-ajungi să fii pus în situația în care nu știi niște lucruri, motiv pentru care trebuie să te pregătești constant.
Se întâmplă, totuși, în instanță, acolo este mai greu, să fii pus în dificultate prin elemente de surpriză juridică, când, spre exemplu, o parte invocă o excepție procesuală pe care tu nu ai luat-o în calcul sau chiar președintele să invoce o excepție, motiv pentru care, într-o asemenea situație, trebuie să fii foarte bine pregătit, altă soluție nu este.
Există, cred, cel puțin așa îmi aduc aminte, la Cluj mi se pare, un cod deontologic prin care, în cazul în care avocatul este pus în dificultate, într-o asemenea situație, i se acordă un termen să poată depune concluzii pe respectiva excepție, să zicem, invocată din oficiu. Nu e neapărat corect. Dacă ești bine pregătit și ești un avocat serios, trebuie să știi. Trebuie să știi dacă o excepție se poate admite sau se respinge, n-ar trebui să te surprindă. Acesta este motivul pentru care ar trebui să fii foarte bine pregătit pe procedură și de aceea, de exemplu, domnul profesor Briciu insistă foarte mult pe elementele de procedură.
Ce ne puteți spune despre experiența înființării propriului cabinet de avocat?
A fost o decizie pe care am luat-o și rațional, și cu sufletul. Am ajuns într-un punct în care, intrând la doctorat, ajungând să predau în Facultate, mi-am îndeplinit cel mai frumos vis. Existența mea în Facultate i-o datorez doamnei profesor Dana Tofan, care este conducătorul meu de doctorat, iar existența mea didactică i-o datorez doamnei profesor Simina Tănăsescu, care și-a pus cel mai puternic amprenta asupra carierei mele, mai ales din punct de vedere didactic.
În momentul în care am ajuns în Facultate, ajunsesem la un punct în care nu mai puteam să fac, la același nivel, activitatea într-o societate de avocatură și să fac, așa cum îmi doream, activitatea didactică. Îmi era fizic imposibil. Am terminat definitivatul cu a patra notă la nivel național și am crezut că ar fi mai bine să-mi fac propriul cabinet. Niciodată nu m-am înșelat mai tare. Din momentul în care mi-am făcut cabinetul propriu, a dispărut siguranța financiară și m-am trezit pus în fața unei situații cu care nu mă mai întâlnisem, și anume să fug după clienți, să găsesc clienți.
De asemenea, am realizat că trebuia să fac eu tot, că nu era nimeni pe care să-l plătesc, că nu-mi permiteam să plătesc pe cineva să-mi facă lucrurile pe care eram obișnuit să mi le facă în trecut altcineva. Efectiv sunt situații noi absolut banale, dar cu care nu te-ai mai întâlnit frecvent. Spre exemplu, nu știi exact cum se completează un plic, pentru că tu n-ai completat plicuri prea des, până la situații care n-au nicio legătură cu dreptul, și anume să ai grijă să-ți repari calculatorul, să ai grijă să-ți instalezi software și să nu le piratezi, că poate vine un control, să-ți faci contabilitatea primară în regim propriu și apoi să o trimiți la un contabil, să plătești chiria biroului și tot felul de aspecte administrative de genul acesta, pe care nu le luai în calcul și care îți consumă timp și energie.
Acestea sunt șocurile când îți deschizi un cabinet. În schimb, beneficiile sunt mult mai mari, cel puțin din punct de vedere sentimental. În clipa în care începe să-ți meargă cabinetul, în clipa în care reușești să mulțumești clienții și în clipa în care vezi că ai luat tu singur un lucru de la început și l-ai dus la final și l-ai ajutat pe omul respectiv și îi dai soluția pe care el o aștepta, îl suni și îi spui „s-a pronunțat instanța și am câștigat procesul”, în acea clipă, simți că trăiești alături de omul respectiv. Relația pe care o ai cu clienții în momentul în care ai propriul tău cabinet devine o relație personală și ești mult mai aproape de ei, iar responsabilitatea este una directă.
V-ați regăsit vreodată în situația de a vă confrunta cu foști colegi sau chiar profesori din facultate?
Da. La Curtea de Apel, l-am avut în completul de judecată, pe domnul profesor Vasile Bîcu, pe care l-am apreciat și îl apreciez extraordinar de mult, e un profesionist extraordinar, dar și un profesor remarcabil. Și l-am avut în completul de judecată, a fost interesant, fiind o relație avocat-magistrat. Domnul profesor are sute de studenți, cu siguranță nu-și mai aduce aminte de un student din anul I, dar eu sigur îmi aduc aminte, iar emoțiile au fost foarte mari pentru mine. Chiar anul acesta s-a întâmplat și e singurul caz pentru mine, în schimb am mai fost în aceeași sală de judecată cu foști profesori de-ai mei pe care i-am ascultat sau au fost colegi care au fost cu foști profesori pe poziții litigioase diferite și cunosc astfel de situații, dar eu n-am trăit decât această experiență.
Luând în considerare tangențele pe care le aveți cu domeniul filmului, ce părere aveți despre serialele care ilustrează viața de avocat? Cât de fidelă este ficțiunea cinematografică realității?
N-au nicio legătură. Absolut nicio legătură. Sunt doar interesante. Nici nu am fost fascinat de ele măcar din punct de vedere regizoral. Sunt false. Mai trist este că anumiți oameni care se uită la ele încearcă să copieze comportamentele de acolo și, deși au pornit ca fiind false, s-ar putea să se dovedească ulterior a fi reale. Ideea este că sigur ele influențează și, iată, avem o situație întoarsă pe dos: deși la început nu erau reale, acum am putea spune că se apropie de realitate, pentru că oamenii care s-au uitat la ele încearcă să copieze comportamente de acolo. Personal, îmi sunt indiferente și acest gen de seriale, și mai ales comportamentele copiate.
Ce impresie v-a creat prima experiență ca moderator al emisiunii „Mintea costă”? Ați vrea să mai aveți astfel de colaborări?
Nu, aceea a fost o experiență utilă, care a venit dintr-o joacă. Televiziunea era mică, fără nicio supărare. Nici măcar mama nu se uita, ca să înțelegeți. Nu pentru că n-ar fi vrut, ci pur și simplu pentru că operatorul de cablu era, la vremea respectivă, Dolce, iar mama mea avea Digi. Deși poate ar fi putut să treacă la Dolce să-l vadă pe fiul ei cum vorbește… dar iată că nu s-a întâmplat. A fost efectiv o joacă, a fost o experiență frumoasă venită la momentul potrivit.
În rest, normal că nu mi-aș mai dori să mai moderez vreodată vreo emisiune. Nici atunci nu mi-am dorit foarte mult, motiv pentru care a fost o experiență scurtă, de acolo am plecat mai departe, nu am așteptat să mi se termine contractul, ci pur și simplu, după un număr de luni, am decis că nu e ceea ce-mi doresc să fac.
Deci nici în viitor nu ați mai vrea să faceți ceva în acest sens?
Nu, sub nicio formă. Nu era în plan, oricum. A apărut această oportunitate, mi s-a părut drăguță și am zis s-o încerc. In schimb, îmi doresc și voi face, de la un anumit moment, filme.
Ce ne puteți spune despre articolele din revistele juridice? V-ați gândit și la publicarea unor lucrări mai de amploare?
Da, lucrez la teza de doctorat acum, pe o temă asupra căreia nu prea s-a scris. Și scopul principal al tezei de doctorat este să propună la final un act normativ care să privească reglementarea ce face obiectul tezei și eventual să o și rezolve. Evident că scriu despre asta, iar în viitor, cu siguranță voi aborda și lucrări mai mari. Dar, momentan, mă axez doar pe articolele juridice și pe teză, al cărei scop este să se transforme într-o carte.
Ce v-a determinat să îmbrățișați și cariera didactică, pe lângă cea de avocat?
Întotdeauna mi-am dorit, încă din anii studenției, să pot să predau. Din acest motiv, am sacrificat foarte multe, inclusiv, așa cum v-am spus, siguranța mea financiară. Așa mi-am început cabinetul, din lipsa timpului, crezând că e mai bine să ai propriul cabinet. Ulterior, mi-am dat seama că și deschiderea cabinetului vine cu multe dezavantaje, dar aceasta a fost rațiunea: să pot să am timp să mă dedic activității pedagogice. Oricum, în orice moment, aș sacrifica mult mai mult ca să pot să mă ocup de activitatea pedagogică. La Facultatea de Drept corpul profesoral este format din profesioniști de top. Să pot să învăț de la ei, în timp ce sunt printre studenți, este ceva minunat.
Cum apreciați faptul că aveți o vârstă destul de apropiată de cea a studenților dumneavoastră?
Tot timpul sunt pus în fața acestei situații, chiar și cu clienții mei: „ai o vârstă destul de fragedă”. Nu mai e chiar atât de fragedă, e totuși o diferență între mine și studenții mei de aproape 10 ani, ei fiind în anul I, chiar mai mare de 10 ani față de unii dintre ei. Nu mai e chiar atât de mică diferența, dar realizez că este apropiată. Oricum, dacă tinerețea ar fi un defect, e un defect de care timpul mă ajută să mă dezic pe zi ce trece.
Totuși, eu nu o consider un defect, din contră. Încerc să mă apropii de studenții mei cât mai mult. Am o relație cu ei clară, încă de la început, dumneavoastră știți, trebuie să învețe, asta le cer. Și știu că uneori ei pornesc cu anumite concepții greșite față de materie, motiv pentru care, încerc să-i fac să vină, chiar și din curiozitate. De aceea, încerc să fac glume, de exemplu, încerc să îi apropii de mine, inclusiv prin rețelele sociale; încerc să le arăt o latură amuzantă, ca ei să vină la seminar măcar din curiozitate.
Dacă reușesc să îi aduc la seminar, de acolo știu ce am de făcut să și rămână. Scopul este ca ei să învețe, să fie pregătiți. Iar pentru mine, cel mai important este ca toți studenții mei să reușească să promoveze examenul materiei pe care eu o predau, deși conform reputației, examenele la Drept constituțional și Instituții politice sunt examene grele. Când un student nu reușește să promoveze examenul, consider că nu este doar eșecul său, cât și un eșec personal.
Ați identificat schimbări majore între generația dumneavoastră și generația de astăzi?
La nivel mental, în niciun caz. Nici la nivel de pregătire. Dar sunt niște lucruri interesante. De exemplu, în anii studenției, noi nu aveam acces la internet când voiam, că nu era. Era internet, dar pe calculator. Pe telefon era mai greu, iPhone-ul abia apăruse și internetul era scump pe mobil. Motiv pentru care, la curs sau la seminar nu prea aveai ce să faci dacă nu aveai chef să asculți. Trebuia să fii atent. Cel mult, puteai să citești altceva. Și ce puteai să citești? Aveai la tine alte cursuri. Nu era în regulă nici asta, dar râmâneai cu ceva.
În general, studenții erau mai prezenți. Un alt aspect interesant este că generația mea, din punct de vedere juridic, a trăit o perioadă tumultuoasă. Mai exact, în perioada în care eu urmam cursurile Facultății, se anunța foarte clar că urmează să fie schimbate Codul civil, Codul penal, Codul de procedură civilă și Codul de procedură penală. Noi știam că urmează să fie schimbate, iar profesorii încercau să ne învețe cam cum urmează să se modifice codurile. Nici ei nu știau clar care va fi forma finală, deși mulți dintre ei lucrau la coduri, căci decizia finală nu era a lor.
Astfel, ei încercau să ne arate cam cum va fi reglementarea viitoare, dar, în final, noi am învățat pe cea veche, iar când am intrat în profesie, ne-am trezit cu cea nouă. Mie îmi place să glumesc și să spun că am fost învățați pe motoare diesel, într-o eră ce se anunța a motoarelor electrice. Exagerez când spun asta, dar vreau să subliniez faptul că este foarte important pentru orice jurist să înțeleagă că dreptul este viu. Ceea ce a trăit generația mea, este un exemplu concret care să întărească această teză. În domeniul nostru, se poate întâmpla ca în anumite perioade, să se modifice substanțial mai multe acte normative.
Un jurist este obligat ca întotdeauna să se pregătească și să se adapteze vremurilor. Per total, a fost mai bine că s-a întâmplat așa. Am reușit să înțelegem de ce anumite instituții au ajuns să fie reglementate în modul în care se prezintă azi.
Care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, pașii de urmat pentru atingerea succesului profesional?
În primul rând, aș evita să definesc succesul. În al doilea rând, sunt anumite persoane care confundă succesul cu fericirea, iar alții care analizează succesul doar din perspectiva efectelor. Ceea ce trebuie să înțelegem și ceea ce le recomand studenților să înțeleagă este faptul că succesul nu poate fi analizat doar din perspectiva elementelor materiale, vizuale.
Mai exact, succesul nu trebuie analizat din perspectiva rezultatelor la care ajunge o persoană. O persoană, ca să ajungă la acele rezultate, parcurge un traseu profesional. Traseul profesional nu are o existență materială, nu este drumul de la Comarnic la Brașov. Traseul profesional are o existență imaterială, iar noi vedem doar rezultatele sale, efectele pe care le produce: omul a ajuns avocat, omul a ajuns magistrat, omul deține nu știu câte proprietăți. Dacă veți analiza succesul doar din perspectiva aceasta, puteți să cădeți în capcana în care să spuneți că traseul dumneavoastră profesional este un eșec.
„Nu am ajuns la rezultatele respective, înseamnă că traseul meu profesional este un eșec”. Este profund greșită o astfel de abordare. De asemenea, este la fel de greșită abordarea în care cineva spune: „acela este modelul de succes pe care eu vreau să-l urmez, acolo a ajuns respectivul, la rezultatele acelea și eu decid să copiez acel model de succes”. Corect, vei încerca să copiezi acel model de succes, dar îți lipsește ceva. Îți lipsesc circumstanțele în care respectivul a fost pus și nici n-ai cum să le cunoști, mai mult, îți lipsește și know-how-ul. Cum a ajuns respectivul la rezultatele pe care noi le vedem?
Astfel, dacă vei încerca să copiezi un model pe care tu îl consideri de succes, s-ar putea să investești foarte mult în ceva ce nu e compatibil cu tine. Ceea ce pot, în schimb, să spun cu certitudine, legat de traseul profesional al fiecărui om, este faptul că în viața oricărei persoane apar și scurtături. Eu recomand tuturor, deși e foarte greu să ne abținem, să evităm scurtăturile. În fond, ce sunt scurtăturile? Sunt o trecere peste timp. Dacă vei avea o viață plină de scurtături, vei avea o experiență limitată și o viață mult mai scurtă. Mi se pare un preț cam mare.
Dacă ați putea să vă întoarceți în timp, ați face lucrurile altfel?
Nu-mi plac răspunsurile pe care le oferă majoritatea, și anume „eu sunt asumat, nu aș face lucrurile altfel”. Evident că aș face unele lucruri altfel, dar nu am cum. Aceasta este certitudinea pe care o am. Este o melodie care mie îmi place foarte mult, „I dreamed a dream” din musicalul Les Misérables, după romanul lui Victor Hugo. Este acolo un vers care spune: „But there are dreams that cannot be/ And there are storms we cannot weather”. Fix așa este și în viață. Evident că anumite lucruri le-aș fi făcut altfel, dar nu mai pot. Cum, evident, poate și în viitor mi-aș dori ca anumite lucruri să se întâmple, dar, iarăși, e posibil ca nici acelea să nu se îndeplinească.
Ce sfaturi ați vrea să le dați studenților?
E dificil să le dai sfaturi studenților. Eu încerc, mai rar, dar încerc, la seminar să le spun anumite aspecte. Oricum ar fi, trebuie să privească tot ceea ce urmează să le propun cu o ușoară îndoială sau măcar cu o doză de precauție. Nu dețin adevărul. Eu le sugerez să fie, în primul rând, constanți, să fie loiali, să fie sensibili, iar când vorbesc de sensibilitate, să aibă grijă să fie oameni buni.
Totodată, e important să fie liberi si sinceri. De asemenea, le sugerez să aibă grijă de corpul lor, pentru că este cel mai important instrument pe care-l dețin. Și când spun asta, vor vedea ei și vor înțelege mai târziu că trebuie să aibă foarte mare grijă atunci când vor gestiona raportul dintre muncă și relaxare.
De asemenea, să țină minte că orice șef va fi mai întâi interesat de rezultatele muncii lor și abia apoi de nevoile lor și e normal să fie așa. Să înțeleagă că munca este o ustensilă pentru a-și trăi viața, și nu invers. Vor fi anumite persoane care vor încerca să îi influențeze și să le spună că munca este cea mai importantă în viață. Să-i privească pe respectivii cu compasiune.
Mai mult, sper ca studenții mei să refuze șablonarea. Fiecare individ trebuie să aleagă să facă fix ceea ce consideră că i se potrivește cel mai bine. În mod evident, au nevoie de o pregătire temeinică, trebuie să muncească, dar nu după anumite șabloane. Să accepte că uneori vor fi în față, în vreme ce vor fi perioade în care vor fi în urmă; cursa este lungă și, în definitiv, este doar cu ei.
Diana Andreea Ceparu, Grupa 105