Analizez prima dâră de vopsea — o curbă puțin strâmbă de lavabil alb pe cremul murdar al noului, dar vechiului meu apartament. Cu o mișcare eroică de braț spre finalul peretelui ridic a doua dâră și revin peste ea cu a treia și cu a patra…

Alarma sună — încă un ceas pierdut — dar măcar am terminat de vopsit peretele. Am de „omorât timpul”, așa că mă duc pe balcon să caut un om înghețat. În papuci cu puf roz, izmene pătate de ninsoare sau var (încă nu m-am hotărât care) și un „ceva de pus peste” tip „ce-ar purta Burebista, Regele”, trag în piept o țigară și aștept să se usuce vopseaua. Pacea se așterne, însă nu pentru mult timp: la simțirea amenințării (instinct geto-dacic), degetele mi se înfig în buzunar și se-ncovoaie pe trăgaciul armei, scoțând-o la iveală. O îndrept cu fața spre mine și apăs! Capu’-mi explodează, iar ochii-mi se golesc de expresie… Ah, ce plăcut mă orbește lumina zeiască de rezoluție 400 dpi când din nori răsună: „sigma sigma boy sigma boy sigma boy…”. A murit Plictiseala… 1-0 pentru Tiktok.

Stau pe telefon până când nu mai stau pe telefon (i-a murit bateria) și fumez până când nu mai fumez (s-a terminat pachetul). Acum ce? N-am de ales decât să aștept înăuntru.

De pe șezătoarea din bucătărie, cum se uitau istoricii în triptice, așa mă holbez și eu la peretele alb de format 16:9 și rezoluție limpede. Nu găsesc ceva anume. Cred că atunci când există un spațiu gol, mintea îl umple. Așa îmi explic că eu gândesc ceva, iar pe perete: MrBeast și Logăn fac reclamă la Lunchly într-un Dacia (Burebista, Regele) Logăn d’ăla vechi, într-o benzinărie… și explodează! Asta probabil pentru că pute rău a benzinărie aici, de la vopsea. Sau, pentru că, dimineața, când aștept la coada de la ora 8 la benzinărie, mă uit la MrBeast, iar pe perete: un Feastables într-un Feastables într-un alt Feastables tip matrioşka… și explodează! Observ că, dimineața la benzinărie sau ziua pe balcon, videoclipurile îmi ocupă jumătate din mintea de om congelat, iar așteptarea, altă jumătate. Dar acum așteptarea m-a congelat întru totul pentru că doar aștept și nimic altceva.

M-a luat amețeala… probabil de la miros. Închid ochii. Mai sunt doar eu. Aștept să se usuce vopseaua. Este fapt în afara mea. Timpul nu este acum o posibilitate pentru mine, timpul este al uscării. Deci eu sunt înafara mea.

Mă rup de ființă. Acolo este conștiința mea — pe perete, în vopsea. Aștept să mă usuc. Iar cât aștept, ființa mi se dilată din prezent până într-un viitor ambiguu în care m-am uscat deja. Timpul tuturor, obiect care apare în mijlocul ecranului de obicei, acel timp nu-l mai cunosc. Acum cunosc doar un timp texturat de gândurile și dispozițiile mele pe care nu l-am mai simțit de mult. Timpului îi sunt stăpân.

Aștept și cad în viitor, unde sunt aproape uscat, și vreau să-mi scriu biografia. O autobiografie o scrii atunci când știi că o să mori, iar din anemie de viață vine și dorința de aceasta. Vrei să rămâi în conștiința altora, poate îți vor citi viața câțiva. Așa este când moartea te sperie de moarte. Îți vine răul din stomac când afli că tu, de fapt, o așteptai, nu ea pe tine. 

Viața nu e nimic mai mult decât o așteptare continuă, o plictiseală continuă. Îți face bine să te gândeşti la asta. Este cel mai liniştitor fapt. Te eliberează.

Mă trezesc și uit de tot ce s-a întâmplat. Și vopseaua și-a uitat luciul umed — s-a uscat. Mă duc pe balcon și țigara îmi lipsește din colțul gurii, iar telefonul din buzunar. Mai aștept doar puțin, de dragul de a aștepta — fără bătaia ceasului, tic-toc, sau Tiktok. Doar eu cu timpul meu cum ar veni. Și pe-acolo pe undeva, un perete uscat… și explodează!

Tu de câtă vreme n-ai mai știut ce înseamnă să aștepți cu adevărat?

 

Daria Burciu (anul I)

departamentul Marketing&PR