Tw: body dysmorphia, poor body image & catcalling
Niciodată nu mi-a plăcut ce am văzut în oglindă.
Când eram mică, nu îmi plăcea tunsoarea bob pe care ai mei mi-o făceau cu foarfeca ruginită a bună-mii, și nici strungăreața care îmi înnegrea fiecare zâmbet.
În primară, nu găseam niciodată haine la fel de dulci ca ale prietenelor și colegelor mele la magazine. A trebuit să mă îmbrac de la vârste mai mari, ba chiar să port încălțăminte cu numere de oameni mari.
În clasa a patra mi-a venit pentru prima oară menstruația. În primele zile, am crezut că e normal să mă șterg și să fie puțin murdară hârtia. Cine știe!? Când am sângerat mai mult, i-am zis mamei. Ea m-a învățat cum se spală hainele pătate și că nu trebuie să știe nimeni ce s-a întâmplat. Să port mereu absorbante la mine. Să nu las nimic la vedere, dacă am nevoie, să iau unul cu mine la baie și să îl port în mânecă. E o treabă femeiască și e rușine să știe băieții. La fel a fost și în clasa a cincea, când asistentele de la școală au purtat două discuții diferite cu noi – una cu fetele, una cu băieții. La fel și într-a șaptea, când lecțiile despre sistemul reproductiv au fost evitate pentru că era rușine să vorbim despre asta.
În gimnaziu, am început prima oară să am probleme cu greutatea corpului meu. Nu îmi lăsam picioarele să se așeze așa cum trebuie pe scaun, le țineam puțin sus – să nu se vadă grăsimea; să nu se observe rușinea. Tot atunci am început să îmi urăsc trăsăturile faciale: aveam obrajii prea rotunzi; am început să am coșuri și nu mă salva nimic de ele – toate măștile din popor ale maică-mii, cu bicarbonat sau cine știe ce ingrediente salvatoare nu puteau scoate punctele negre care și-au făcut casă din tenul meu ca vulcanii noroioși din județul Buzău. Nu înțelegeam de ce a trebuit eu să am niște ochi blegi – nici negri, nici căprui, nici albaștri, nici verzi. Existau acolo, pentru simpla lor utilitate, aceea de a vedea (pe care, între noi fie vorba, nu o îndeplineau bine, căci am început să port ochelari încă din clasa întâi).
Au început să îmi crească sânii. Cu rușine m-am dus la maică-mea să îi spun să îmi ia o bustieră – pe de o parte, că fetele, la ora de sport, când ne schimbam în trening și adidași, râdeau de mine, pe de altă parte, că mă dureau și voiam să îi ascund. Tot atunci am fost prima oară hărțuită pe stradă. Final de clasa a cincea, de mână cu mama mea. Purtam rochia mea favorită la momentul respectiv. Nu am mai ieșit singură cu mama. Nu am mai purtat rochia aia niciodată. A ajuns cârpă, dacă nu a fost aruncată. Nu îmi amintesc.
Am vrut să fiu ceea ce nu eram. Sau ceea ce nu puteam fi vreodată. Mă îmbrăcam băiețește, încercam să-mi ascund pe cât posibil corpul, să mă protejez așa cum știam eu mai bine.
În liceu, am început să am probleme cu îmbrăcămintea. Purtam mărimi medii – M, L. Nu găseam niciodată ceva pe mărimea mea care să îmi placă. Urăsc să fac cumpărături. De fiecare dată plâng în cabina de probă, indiferent de câte mărimi diferite iau. Burta, rușinea, mi se văd prin orice haină, oricât de mult încerc să le ascund. O doctoriță ecografist a spus către maică-mea: „Nu prea se închide frigiderul, nu-i așa?”
Acum, la facultate, ascund foamea cu țigări, energizante și minuturi. Toți îmi spun că am slăbit. Nu se simte – nu mai încap în hainele în care arătam și mă simțeam bine acum câteva luni. Nu am cântar, dar știu că m-am îngrășat.
Nu sunt bine. Și probabil nu voi fi niciodată. Dacă aș avea ocazia să tai părți din mine ca să fiu persoana pe care mi-aș dori să o văd în oglindă, aș face-o fără a sta pe gânduri, doar pentru a nu mai simți rușinea de a trăi într-un corp mare.
Aș vrea să fiu persoana despre care se vorbește în basme. Să fiu Ileana Cosânzeana, cu păr blond, lung și mătăsos, trasă prin inel și albă la față, fără nicio imperfecțiune. Aș vrea să-mi spună cineva că la soare te poți uita, dar la dânsa, ba! și să pot primi acel compliment fără să simt nevoia să îl redirecționez față de persoana care mi l-a adresat. Vreau să îmi găsesc haine frumoase, să am mărimi și să port doar S și XS. Nu vreau să îmi mai pun vreodată problema că dacă găsesc o haină care îmi place, trebuie să verific mărimile care sunt, înainte de a-mi face planuri de outfituri cu care ar merge. Vreau să pot face o poză din orice unghi, fără să mă gândesc cum să ascund mai bine celulita, când trebuie să sug burta, ce picior să țin în față, unde țin mâinile ca să ascundă hip dipurile și cum trebuie să mă întorc ca să par mai slabă.
Vreau să fiu slabă ca să pot simți că sunt acceptată de toți din jurul meu.
Vreau să fiu slabă ca să nu mai ies în evidență.
Vreau să fiu slabă ca să aparțin.