„Ce mult te-ai schimbat” mă lovește peste față din stângă și din dreapta. „Parcă nu mai ești tu” răsună undeva în umbra pașilor mei. Încep să mă întreb, din nou, dacă nu cumva au dreptate. M-am maturizat, îmi repet zi și noapte, am crescut, am învățat și am ales această cale. Nu mă mai pot întoarce. Prefer să-mi liniștesc conștiința plină-ochi cu un pahar de vin. Chiar dacă m-am schimbat, nu am afectat pe nimeni în afară de propria persoană…nu?
Mai ții minte? Erai în școala primară și tocmai ce fusesei lăudat pentru tema de la matematică din acea zi. Ai mers fericit acasă, abia așteptând să-i povestești mamei despre reușita ta. Dar mama avea treabă. Mereu era ocupată. Nu părea nicidecum impresionată de ceea ce ție îți părea cea mai mare realizare pe care putea să o aibă un copil de 10 ani. Mama pune telefonul la ureche și pleacă din cameră. Are lucruri mai importante de rezolvat. Îți murmură un „bravo”, dar ea nu înțelege, așa-i? Nu înțelege ce ai făcut tu de fapt. Crezi că la tatăl tău o să ai mai mult noroc. Până la urmă, tata vrea să audă mereu de reușite, „trebuie să fii mereu cel mai bun”, spusese într-o zi de vineri. Dar tata pare mai interesat de temele colegilor tăi. Simți un lucru ciudat, de parcă ai vrea să-l vezi mândru de tine. Dar nu pare niciodată că acea mândrie se citește în ochii lui. „Mereu e loc de mai bine”, răsună peste ecoul televizorului pornit. Te ascunzi în cameră, întrebându-te dacă sentimentul ăsta ciudat, care te încearcă, o să dispară atunci când o să crești mare.
Ești în liceu, un adolescent în toată regula. Părinții tăi nu au fost foarte mulțumiți de ceea ce ți-ai ales să urmezi. „Literatura și prostiile astea sunt pentru oamenii care nu o să facă nimic cu viața lor”, spuseseră ei după repartizări. „Cum o să întreții o familie din povești?”.
Trec anii și te simți într-o căutare continuă. Nu știi exact ce cauți. Într-o zi friguroasă de februarie, pare că ai găsit acel „ceva”. Sunt două mâini calde. Crezi, dintr-o dată, că viața ta are sens. Te simți iubit. Un sentiment ciudat, așa l-ai putea descrie. Acum, ochii ți se oglindesc în ecranul telefonului. Apel după apel. Niciun răspuns. A plecat, nu se mai întoarce. Ți-a promis că o să fie mereu lângă tine, că o să treceți prin foc împreună. „Câte minciuni”, gândești în timp ce lacrimile par să nu se mai oprească. Credeai că lucrurile o să fie ca în cărțile pe care le citești tu pentru a scăpa de realitatea ce te înconjoară? Să fim serioși. „Pentru totdeauna” nu există. E doar o glumă proastă, inventată de oamenii mari, care refuză să accepte că singurătatea e o umbră de septembrie care ne înghite pe toți. „De ce?” te întrebi obsesiv, „de ce eu?”. Trec două săptămâni, trece o lună. Afli că „pentru totdeauna” au fost doar vorbe pe care ți le-a furat și le-a oferit altcuiva. Placa „cu ce am greșit” cântă zilnic, de dimineața până seara. Cei patru pereți ai dormitorului tău devin martorii unei crime comise cu sânge rece. Cine a murit?
Arunci toca în aer. S-a sfârșit.
Urci repede scările. Ai reușit, ai ajuns în templul dreptății. O consideri cea mai mare realizare a ta. Un sentiment de mulțumire îți inundă ființa. De astăzi ești student. Mama spune că lumea asta-i plină de criminali, spune că un om nu poate schimba nimic, deci ”de ce ai încerca tu?”. Tata pare vrăjit de știrile de la ora 17:00. Un avocat se bucură de un succes răsunător într-un caz de crimă. Clientul său se declară mulțumit. „Să aperi criminali, asta vrei să ajungi?” spuse el dezgustat. „Mai bine mergeai la medicină, acolo sunt oameni integri”. Încerci să nu pui la suflet, căci, în fond, e viața ta. Ce știu ei despre ce îți rezervă ție viitorul? Ce știu ei despre planurile pe care le-ai făcut tu pe tavanul dormitorului atunci când te-ai decis că vrei schimbi lumea?
Ai întâlnit din nou acel „ceva”, de data asta a venit sub forma mai multor perechi de mâini. Prieteni. Ce bucuros ai mai fost în acea zi de august, când râsetele de la masă ți-au intrat sub piele și s-au pus într-un loc bine ferit. „Ei mă înțeleg”, îți spuneai plin de fericire, „ei știu prin ce trec”. Mare ți-a fost dezamăgirea când ai văzut că râsetele s-au transformat în cuvinte pline de otravă și cuvintele în tăcere. N-ai mai auzit de ei după asta. În unele zile, încă te întrebi cu ce ai greșit, iar în altele, te simți înjunghiat de sentimentul pe care ți l-au dat. Înainte să plece, ți-au spus că „ești prea mult”, că ai nevoie de prea multe, că ești ca un copil. Tot ce îți doreai e să fiți prieteni, să vă fiți alături „întotdeauna”.
Te retragi într-un colț. Pereții s-au schimbat, dar sentimentul a rămas. Îți simți mâinile mai reci, corpul îți e obosit și ochii ți se închid. Un gând se strecoară mișelește în mintea ta amorțită. Începi să nu te mai întrebi, ci să îți susții cazul. Până la urmă, cine sunt ei? Ei, toți, cine se cred să te arunce dintr-o parte în alta ca pe o minge? Slăbiciune. De asta ai dat dovadă. Toate dățile în care le-ai spus că te fac fericit, în care i-ai lăsat să vadă cât de importanți erau pentru tine. Și, în fond, de ce erau așa importanți? Te ai pe tine, nu ai nevoie de nimic mai mult. Simți cum obrajii îți iau foc, deși ceva se stinge în momentul acela.
Mai arunci o tocă. Un nou început.
Acum ești adult. Te îngropi în muncă de dimineața până seara ca să uiți. Nu mai știi cum ai ajuns aici, dar știi că trebuie să mergi înainte. Realizările vin una după alta. Părinții tăi te laudă prietenilor, le spun cât de mândri sunt de tine. Nu uită niciodată să menționeze faptul că erau siguri că vei ajunge „cineva”. Nu știi cum să te simți în legătură cu asta. Sunt, în sfârșit, mândri de tine. „Prietenii” sunt ca o autostradă zilele astea, circulă cu viteză dintr-o parte în alta și niciodată nu staționează prea mult. Iei ce poți de la ei și pleci. Totul pare o tranzacție. Ți-e frică să le mărturisești că ai vrea să-i vezi, într-o vineri seară, pe toți în jurul mesei, ți-e frică că asta îi va speria. Acel cineva ți-a spus săptămâna trecută că nu poate să-și ofere timpul unei persoane care nu vrea să-și exprime sentimentele. Ușa care s-a închis te-a lăsat prelins pe podeaua din bucătărie. Ai fi vrut să-i spui totul, să-i spui să rămână. N-ai făcut-o. Știi că nu ai mai putea suporta un apel fără răspuns.
Uită-te la tine. Ai construit atâtea. Nimic nu te mai bucură. Ai vrea să vorbești și nu ai cu cine. Paharul de vin s-a terminat și te regăsești prins între impusul de a-ți turna altul sau cel a de a pune mâna pe telefon ca să le spui, să le spui că ai nevoie de ei astăzi și în fiecare zi care va veni.
Răcăreanu Cătălina-Ruxandra, seria III, departamentul M&PR