Tata
Umblam prin întuneric
Să înțeleg ce se-ntâmpla,
Dar din întuneric se făcea roșu.
Și atunci am văzut,
Am văzut picătura de sânge
Cum curge pe podea.
Să fie oare din propriile mele vene?
Să fie oare din propriile mele stele?
Nu…
Era doar propria mea umbră,
Care cade și se varsă asupra mea
Și cu un tremur o accept,
Accept să mă înec în ea,
Spre a mea furie, de iubire…
–
Măcar
E oare sentimentul ăsta al nimicului
Doar calea către râsetul fericirii,
Sau doar zgomotul stingerii ei?
Uscată ar fi nădejdea,
De a spera către a sufletului pierzanie,
Că o oază de fericire i-ar surâde și ei,
Măcar o dată.
Măcar o dată să-i răspundă,
Măcar c-un urlet de durere
Ca măcar să știe că e acolo,
Şi că n-a rămas
Doar umbra nimicului…
–
Tot despre tine e vorba
Te-am așteptat să-mi spui cât de luminos mi-e soarele,
Dar în umbra ta, nici el nu mai strălucea.
Mi-am pus sufletul în palmele tale
Ca să-ți arăt cât de fragilă mi-e inima pentru tine,
Dar tu l-ai sfărâmat în speranța că nu te va salva,
Că nu te va salva de întunericul din propria ta inimă
Şi am alergat după fiecare fărâmiță
De speranță, de iubire,
Dar tu le-ai transformat în vise,
Vise la care nu voi mai putea ajunge niciodată
Şi aștept, poate măcar într-o noapte
Voi vedea o stea căzătoare
Ca să mi se împlinească visul
Măcar o dată să te mai văd
Cum te vedeam înainte,
Înainte să-mi putrezești ființa.
Adriana Arsenescu (anul I)
departamentul Marketing&PR