Boxele din jurul meu răsună muzică. Au un bass ce vibrează până în adâncul întunecat al sufletului meu, dar nu aud nimic. Oamenii vorbesc în jurul meu. Își spun poveștile de viață, ce au mâncat azi de dimineață, câte o glumă pe alocuri sau câte o bârfă caldă, dar nu aud nimic. Trec mașini pe lângă mine, claxonând și turând motorul, iar unii șoferi, nervoși, înjură aglomerația de la ora 17:00, dar nu aud nimic. Afară plouă, dar nu simt… Tot ceea ce aud sunt gândurile mele ce răsună ca un ecou în mintea mea. Tot ceea ce simt sunt bătăile inimii mele. Dacă bate înseamnă că sunt în viață, nu?
Nu mă simt în viață. Pentru mine e doar o adunătură de evenimente. Unele mai bune, altele care aproape reușesc să mă doboare.
Îmi aprind o țigară în speranța că fumul tras cu atâta dorință în plămâni îmi va aduce un gram de ceva… ceva ce ar trebui să mă liniștească, ori ceva pentru care merită să trăiesc în momentul ăsta, dar nimic. Sunt „goală” pe interior, singură într-o adunătură de oameni.
Sunt înconjurată. Am atâta gălăgie în cap și în suflet, încât nu văd și nu aud nimic din jurul meu. Totul pare fără viață, o monotonie ce apasă în aer, parcă încercând să te sufoce. Nimic nu are sens, iar în ultimul timp am încetat să îl mai caut. În prezent, cotrobăi doar după o fărâmă de speranță la fericire. Mă simt atât de vinovată de faptul că, deși am ceea ce mi-am dorit cu ceva timp în urmă, nu mă pot bucura cu adevărat. De ce? Pentru că așa e viața. Îți dă câte o palmă pentru a te trezi la realitate. Dar ce realitate? Asta e realitatea?
Nu asta e „stația” către care am luat bilet, așa că voi mai aștepta, până vine cea corectă. Dar cât?! Am obosit uitându-mă pe geam. Am obosit să-mi irosesc respirațiile pe ceva ce nu am vrut niciodată să trăiesc. Am obosit să caut ceva ce pare că nu voi găsi niciodată.
La naiba! S-a stins țigara și nici măcar n-am apucat să trag mai mult de două fumuri. Mai aprind una, pentru ca măcar plămânii mei să nu mai fie goi. Stropii de ploaie ce cad ușor pe umerii mei se simt ca atingerile oamenilor pe care i-am iubit cel mai mult, dar cu toate că i-am iubit: surpriză! Nu mai sunt astăzi aici, lângă mine. Au ales să plece pentru a-și construi o altă viață. Nu-i pot judeca. Cine ar vrea să stea lângă un om obișnuit cu singurătatea? Nu am vrut asta, dar s-a întâmplat. Acum pot doar să-mi închid ochii și să vizualizez pe retină momentele cele mai profunde din viața mea. Mi-e dor! Am fost un om fericit. Urăsc să folosesc trecutul în astfel de propoziții. Urăsc ceea ce devin. Urăsc ceea ce am rămas. Detest doar să exist. Mi-ar plăcea să trăiesc, dar nu am ce. Ceea ce am acum nu este viață, e doar ceva să fie acolo de umplutură.
Oare voi umple vreodată golul ăsta din suflet?
Sorina Jupînu (anul III)
departamentul Marketing&PR