Vine un moment în viaţa noastră în care ne oprim şi ne gândim ce drum dorim să parcurgem. Apoi, după ce luăm decizia care ne oferă cel mai profund sentiment de mulţumire, ne întrebăm dacă pe acest drum ales de noi vom călători singuri. Ei bine, răspunsul este nu. Este un lucru cert acela cum că noi suntem singurii oameni alături de care vom trăi întreaga viaţă, însă la fel de sigur este şi faptul că lângă noi avem nevoie de oameni care ne pot ghida, care ne pot ajuta si ne pot sfătui din propria lor experienţă care ar fi cele mai bune opţiuni pentru a ne dezvolta în primul rând ca oameni, apoi ca profesionişti în domeniul căruia îi dedicam nenumăraţi ani de pregătire.
Printre oameni care ne marchează, oameni a căror perspective ne impresionează şi ne îndeamnă să recunoaştem că, departe de agitaţia cotidiană, există acel ceva foarte preţios spre care am uitat să privim, se numără şi domnul conf. univ. dr. Andrei Zarafiu, un dascăl îndrăgit în rândurile studenţilor şi un model demn de urmat.
Pentru început, ne puteţi povesti pe scurt despre anii studenţiei? Ce a lăsat în urmă această experienţă? Ce a fost mai plăcut, dar şi mai putin plăcut?
Ca pentru mulţi dintre noi, anii studenţiei au reprezentat una din cele mai frumoase perioade ale vieţii, irepetabilă din păcate. Chiar dacă ecoul aminitirilor mele s-a mai diluat în timp (în special al celor mai puţin plăcute), ceea ce percep încă în aceeaşi formă este intensitatea trăirilor de atunci. Emoţii, sentimente, întâmplări, întâlniri, toate compun o experienţă unică, declanşată de imensa satisfacţie de a fi fost unul dintre cei care, din aproape 8000 de candidaţi înscrişi în anul 1996, au reuşit promovarea examenului de admitere la Facultatea de Drept (mai exact al 46-lea).
Această experienţă personală a fost şi este folosită constant în activitatea mea didactică, pentru că nu am uitat să mă raportez la propriile mele experienţe ca student atunci când mi-am desfăşurat activitatea ca profesor.
În acelaşi timp, anii facultăţii au însemnat pentru mine şansa unei întâlniri cu oameni care m-au marcat, nu doar profesional, ci şi uman. Pot să vă confirm faptul că, pe măsură ce trece mai mult timp faţă de momentul absolvirii, îmi rămân mai vii amintirile legate de oamenii pe care i-am întâlnit (nu doar profesori) decât cele legate de întâmplările pe care le-am trăit.
Eu am avut la începuturile activităţii mele didactice posibilitatea de a alege între a-mi desfăşura activitatea în această facultate sau într-o facultate particulară şi, deşi poate condiţiile iniţiale legate de beneficiile salariale sau infrastructură erau mult mai bune în domeniul privat, am ales în primul rând cu inima.
Nu în ultimul rând, faptul că de 21 de ani cea mai consistentă parte a săptămânii de lucru o petrec în Facultate a contribuit la perpetuarea acestei stări iniţiale, pe care o consider un mare câştig pentru viaţa mea interioară. Nu de puţine ori m-am surpins privind amfiteatrele, băncile, scările, chiar şi colegii, mai degrabă cu ochii fostului student decât cu cei ai actualului cadru didactic.
Cum aţi gestionat emoţiile din timpul examenelor? Cum aţi trecut peste eventualele eşecuri?
Deşi se spune că nepromovarea unui examen este o etapă obligatorie în viaţa oricărui student, eu nu am trecut prin aceasta, din simplul motiv că am fost mai informat decât alţi studenţi cu privire la ceea ce înseamnă un examen în cadrul acestei Facultăţi.
Ambii părinţi au absolvit Facultatea iar în toamna în care mi-am câştigat locul ca student în anul I fratele meu începea cursurile anului III. Folosind sfaturile ce proveneau din experienţa lor anterioară mi-am construit propria experienţă care s-a dovedit a fi una fericită pentru că eu deja eram „pus în întârziere” cu privire la ierarhiile care plecau de la dificultatea unor materii sau severitatea unor profesori, la volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea unui examen, la cele mai bune metode de asimilare a unor informaţii cu caracter de noutate absolută. Sunt chestiuni care îl pot surprinde pe un proaspăt student la drept şi îl pot pune în situaţii neplăcute.
În ceea ce priveşte emoţiile, nu cred că există o reţetă prin care le poţi învinge cu adevărat. Emoţii am şi în prezent atunci când susţin un examen sau un concurs, când particip ca vorbitor în cadrul unor conferinţe ţinute în faţa a zeci sau sute de specialişti, când pun concluzii în faţa instanţelor de judecată, când mă întâlnesc prima dată cu o nouă generaţie de studenţi. Aşa cum le spun şi copiilor mei, prezenţa emoţiilor înainte de examene reprezintă un indiciu de normalitate şi nu ar trebui să ne înfricoşeze.
Mai degrabă absenţa eşecurilor ar trebui să ne îngrijoreze pentru că ne privează de experienţe esenţiale în devenirea noastră profesională. Capacitatea de a învăţa din micile noastre nereuşite, puterea de a încerca din nou sau de a continua să te lupţi pentru ceea ce contează cu adevărat, şi ele dau măsura unui caracter valoros.
Cum aţi ajuns să îmbrăţişaţi profesia de dascăl? Care au fost motivele care v-au determinat să urmaţi acest drum?
Încă din anii facultăţii, înainte de a mă decide pe ce drum profesional aş vrea să merg, am cochetat cu ideea de a rămâne în Facultate. La început părea un vis pentru care merită să lupţi iar cum Procedura penală a fost materia mea preferată mi-am dorit foarte mult să mi se permită să ţin seminare la această disciplină şi neapărat să îmi desfăşor activitatea sub tutela profesorului Neagu.
În acelaşi timp, înţelegând complexitatea unei discipline extrem de tehnice ştiam că am nevoie şi de o experienţă practică, judiciară, astfel că nu mi-am văzut viitorul profesional decât conjugând activitatea universitară cu cea de avocat. Când, după admiterea în Barou, a venit propunerea din partea profesorului Neagu am acceptat-o fără rezerve, fiindu-i şi acum recunoscător pentru această şansă extraordinară.
Care erau criteriile de alegere?
Aşa cum se întâmplă şi în prezent, mecanismul de alegere implica în primul rând o opţiune personală a titularului de curs care îi oferea unuia din studenţii merituoşi ai anului oportunitatea de a conduce seminare în calitate de colaborator extern. Din generaţia mea, promoţia 2000, de această şansă au beneficiat Ionuţ Gâlea (care a fost şi şeful de promoţie), Doru Trăilă şi eu.
După absolvirea facultăţii am primit o propunere de colaborare din partea profesorului Stancu, care a fost şi coordonatorul lucrării mele de licenţă, şi paradoxal, pentru că mi s-a părut extrem de interesantă ideea de a mă specializa într-un domeniu străin de experienţele anterioare din familia mea, am avut discuţii foarte avansate cu domnul profesor Sitaru. Propunerea domnului profesor Neagu a venit cel mai târziu, în anul următor. Nemaifiind student, la începutul anului universitar l-am rugat pe domnul profesor să îmi permită să asist în continuare la cursurile dânsului de Procedură penală pe care, în fiecare miercuri de la ora 18:00, le ţinea în amfiteatrul Titulescu în faţa studenţilor anului III. După primul semestru, dânsul mi-a propus să ţin seminare începând astfel o perioadă „de probă” care a durat un an.
În ceea ce priveşte criteriile, dincolo de cele evidente şi verificabile material (rezultatele obţinute la examenele din timpul facultăţii, activitatea desfăşurată ca student la cursurile şi seminarele disciplinei, notele de la examenul de licenţă sau de la examenul de admitere în profesiile juridice etc.) întotdeauna în această Facultate au fost avute în vedere şi altele, la fel de importante. Aceste criterii se evaluează constant şi în timp, atât în perioada studenţiei cât şi în cea de colaborator extern: caracterul, dăruirea, capacitatea de a evolua profesional, calităţi intelectuale şi umane, abilitatea de a rezona cu ceilalţi, loialitatea faţă de Facultate etc. La acestea se adaugă, cred, criteriile personale ale fiecărui titular de curs care îşi selectează viitorii colaboratori, pentru că relaţia profesor – asistent este unică.
Trebuie să stiţi că oferta sau propunerea iniţială, deşi extrem de importantă în construirea relaţiei profesor-colaborator, nu este niciodată suficientă. În Facultate au fost numeroase exemple de colaboratori care nu s-au titularizat în final pentru că nu au confirmat, nu au corespuns exigenţelor profesorilor, nu s-au simţit pregătiţi să îşi asume o formă totală de implicare în activitatea didactică sau nu au fost acceptaţi de corpul profesoral ori au fost contestaţi de studenţi.
Dincolo de încrederea iniţială fiecare aspirant la un post de titular trebuie să şi confirme, să îşi menţină prin merit poziţia (concursuri, publicaţii, recunoaşterea ca specialist de întreaga comunitate juridică etc.). Eu am fost avertizat de profesorul Neagu că dacă vreau să rămân definitiv în Facultate trebuie să îmi câştig acest loc (profesorul este şi în prezent printre cei care îşi exmatriculează proprii doctoranzi dacă nu obţin rezultatele aşteptate sau nu respectă termenele impuse în planul de cercetare).
Ca dovadă, la concursul de titularizare pe postul de preparator din anul 2002, am avut 4 contracandidaţi care dacă ar fi obţinut o notă mai bună la oricare din cele 3 probe (scrisă, orală şi practică) mi-ar fi înlăturat definitiv şansa de a rămâne în Facultate.
Cum aţi descrie începutul carierei dvs. ca tânăr avocat şi preparator în cadrul Catedrei de Drept Penal?
Nu pot uita entuziasmul, dorinţa de a dovedi, deschiderea pentru asimilarea oricărei informaţii, dar şi doza mare de nesiguranţă şi stresul oricărui început. Pentru a înţelege nivelul emoţiei iniţiale aş vrea să vă spun că am deschis uşa unei catedre al cărei şef era profesorul Ion Neagu, iar ca titulari erau membii consacraţi profesorii Costică Bulai, Nicolae Volonciu, Avram Filipaş, Constantin Mitrache şi Emilian Stancu, deja asimilaţi erau tinerii lectori Valerian Cioclei şi Anastasiu Crişu, şi la început de drum, dar cu o experienţă de câţiva ani erau asistenţii Lavinia Lefterache, Cristina Rotaru, Bogdan Bulai şi Cristian Mitrache.
Care sunt avantajele si dezavantajele profesiei de dascăl?
Îmi este greu să le numesc în general, le pot raporta însă la propria persoană. Pentru mine principalul avantaj este că această activitate m-a împlinit profesional, am reuşit să fac ceea ce mi-am dorit. Oricât de greu mi-a fost şi îmi este, eu vin cu mare plăcere la Facultate. Tot un avantaj este şi şansa de a contribui la formarea unor oameni în momente cheie ale existenţei lor, de a ajuta la devenirea lor profesională.
Un alt avantaj ar fi asocierea cu un prestigiu sedimentat şi deja consolidat pe care mulţi alţii înaintea mea l-au realizat. Eşti asimilat unui corp de elită în ceea ce priveşte învăţământul juridic superior.
Dezavantaje sunt multe, cu siguranţă, însă doar acele sentimente de împlinire profesională şi umană sunt în măsură să le depăşească. Tot vorbind doar în numele meu, principalul dezavantaj este că preţul reuşitei trebuie plătit cu o monedă foarte valorosă – timpul. Această profesie este foarte păgubitoare din perspectiva timpului pe care uneori pe nedrept l-a răpit celor dragi, care sunt mai mult decât familia mea, sunt o parte din mine.
Pe lângă orele efective din normă (au fost ani în care am avut 20 de ore săptămânal) trebuie luat în considerare şi timpul pe care trebuie să îl sacrifici pentru activitatea ştiinţifică şi de cercetare (cărţi, articole, studii, conferinţe, programe de cercetare, rapoarte etc.), activitatea în Facultate (comisii admitere, licenţă, dizertaţii, îndrumare doctorat, sesiuni ştiinţifice, consilii etc.) precum şi activitatea extradidactică, ca specialist (participare comisii elaborare subiecte pentru admiterea în profesiile juridice, referent specialitate comisii de doctorat, comisii examinare proba interviului, comisii concurs posturi didactice etc.), la care în ceea ce mă priveşte s-a adăugat evident şi activitatea de avocat, care este principala generatoare de confort financiar.
Care a fost cea mai placută experienţă pe care aţi trăit-o ca profesor?
Plăcute sunt în primul rând experienţele zilnice, altfel nu ar merita efortul. De asemenea, extrem de plăcute sunt mesajele venite din partea foştilor studenţi care, trăind bucuria triumfului promovării examenului de admitere în profesia de magistrat sau avocat, îi recunosc şi colaborării noastre din timpul facultăţii un anumit merit, sau pur şi simplu cuvintele şi gândurile bune transmise de cei pe care, cu mult după absolvire, îi întâlnesc întâmplător în instanţe sau la conferinţe şi care evocă aminitiri plăcute din timpul orelor de Procedură.
Un loc aparte îl ocupă însă o experienţă recentă. Invitaţia absolvenţilor promoţiei 2017, seria 2, de a ţine cursul festiv în momentul despărţirii de anii facultăţii.
Cum v-aţi simţit în acel moment? Cum aţi perceput această experienţa?
Cu emoţie, recunoştinţă, satisfacţie şi teamă. Alegerea absolvenţilor a fost una extrem de onorantă pentru că am perceput-o ca o formă de recunoaştere a implicării mele. În acelaşi timp a fost şi neaşteptată întrucât am crezut că va fi preferată o emoţie recentă în locul uneia trecute (ultimul curs de Procedură penală fusese pentru absolvenţi cu un an înainte), mai ales că eu refuz şi acum să ajung în spaţiul virtual în care de regulă se întâlnesc şi comunică studenţii (nu am avut niciodată cont pe Facebook).
Aţi chiulit vreodată de la materia pe care acum o predaţi?
Niciodată. Deşi în facultate au fost materii la care am decis să îmi întâlnesc pentru prima dată titularul de curs cu ocazia examenului de an, niciodată nu am lipsit de la această disciplină. A fost o modalitate prin care am bifat unul din criteriile la care m-am referit anterior pentru că, nemaiţinând seminarii, profesorul Neagu obişnuia să îşi cunoască studenţii în cursul anului făcând prezenţa, prin sondaj, la pauza dintre orele de curs. De multe ori m-am numărat printre cei strigaţi.
Mai mult, fără a avea vreo obligaţie în acest sens, în anii de început ai activităţii mele didactice am mers la cursurile de procedură şi ale celorlalţi titulari de disciplină: profesorul Volonciu şi profesorul Crişu, fiind interesat de experienţe şi informaţii diferite. În ceea ce priveşte cursurile profesorului Neagu, eu am continuat să vin în fiecare miercuri şi să asist la prelegeri până în anul 2009, când dânsul a decis să renunţe la orele de la această Facultate. Întâlnirea săptămânală cu profesorul meu era un moment pe care nu îl puteam rata.
Care este cheia unei relaţii de succes dintre profesor şi student?
Ideea că relaţia didactică este, în primul rând, o relaţie de parteneriat, în care atât profesorul, cât şi studentul au de învăţat câte ceva.
În ceea ce mă priveşte, eu am încercat să îmi aşez raporturile didactice pe poziţii de egalitate. Am lăsat întotdeauna studenţilor libertatea de a alege, fără a le impune propriile mele opinii şi soluţii chiar dacă am crezut în valoarea lor. I-am încurajat să îşi dezvolte propriile modalităţi de interpretare şi să îşi construiască propriile argumente, luând evident în considerare premisele stabile (normative, jurisprudenţiale, doctrinare).
La rândul meu, m-am arătat deschis raţionamentelor propuse şi gata să primesc perspective pe care eu poate nu le-am perceput în aceleaşi nuanţe. Consider că secretul unei relaţii de succes este, în primul rând, această idee de parteneriat aşezată pe elemente sau pe valori care nu ar trebui să lipsească niciodată: implicare, respect reciproc, încredere, eleganţă, politeţe, prietenie, bunătate.
Dacă aţi alege să ne vorbiţi de o experienţă pozitivă din cariera dvs, care ar fi aceea? Dar o experienţă negativă?
De regulă eu evit bilanţurile pentru că sunt în esenţă momente triste, ne amintesc de anii care au trecut. Ca avocat m-am bucurat pentru reuşitele şi soluţiile favorabile obţinute, soluţii pe care le-am susţinut şi în care am crezut. Am simţit amărăciune doar atunci când, deşi am invocat argumentele solide, ele nu au fost luate în seamă, având drept consecinţă agravarea pe nedrept a situaţiei clientului meu.
Mă deranjează şi în prezent faptul că într-un sistem judiciar care se consideră într-un fel aşezat nu este pe deplin înţeles rolul avocatului într-un proces penal şi misiunea pe care o îndeplineşte.
Este ceva ce aţi schimba în sistemul judiciar actual?
Ce ţine de mine ar fi greu de spus. Cred că un sistem judiciar valoros este un sistem care îşi găseşte singur echilibrul şi, de aceea, nu sunt eu în măsură să propun modificări.
Un sistem valoros este un sistem format din oameni valoroşi, indiferent care ar fi poziţiile procesuale pe care le ocupă, un sistem care se autogestionează şi în care fiecare înţelege care îi sunt funcţionalitatea şi limitele rolului jucat.
Sunteţi un model pentru mulţi dintre noi, însă dumneavoastră aveţi un model propriu? Dacă da, care este acela?
Bineînţeles. Atât profesia de avocat, cât şi cea didactică sunt, în primul rând, activităţi de tutelă. Nu ne putem realiza profesional decât crescând alături de o persoană care ne modelează comportamentul profesional. De aceea, în profesiile juridice, inclusiv în activitatea didactică, ideea de mentor, îndrumător, magistru este extrem de importantă.
Pentru mine, unul din regretele mele profesionale este că nu l-am avut ca îndrumător în timpul stagiaturii mele de avocat pe profesorul Neagu, care a fost şi este un strălucit avocat în materie penală.
Eu am avut o stagiatură în care am desfăşurat mai mult activtăţi în domeniul privat decât în domeniul penal.
Mulţi dintre cei care s-au clasat pe locurile fruntaşe au ajuns pe ultimele locuri şi viceversa. Cum vă explicaţi acest lucru?
Excluzând situaţiile patologice, este un mecanism firesc al vieţii. Este important să înţelegi de ce ţi se întâmplă lucrurile acestea şi când sau de ce o opţiune corectă a fost înlocuită cu una greşită.
Nu este o chestiune de efort susţinut?
Nu neapărat. Consider că în aceste profesii efortul este un catalizator, dar în absenţa elementelor esenţiale (capacităţile personale), el nu va rezolva niciodată problema chimică a acestui compus.
Este posibil ca această schimbare de poziţii să fie determinată de multiple cauze, de pildă o evaluare greşită care a dus la stabilirea clasamentului iniţial. Găsesc că poate fi o explicaţie firească, nu îl văd ca pe un element ce ţine de arbitrariu.
Care consideraţi că sunt calităţile necesare unui tânăr absolvent de Drept care doreşte să atingă succesul, ale unuit tânăr care merită titulatura de profesionist?
Domeniul nostru este alcătuit din subdomenii în care fiecare categorie de atuuri joacă un rol diferit. Atuurile unui bun judecător îl pot transforma, într-o eventuală schimbare de calitate, într-un avocat mediocru şi invers.
Dacă vă referiţi la profesionişti în general, atuurile sunt cele care contribuie la realizarea unui profil de succes: implicare, responsabilitate, perseverenţă, muncă.
Cum definiţi dumneavoastră succesul? Este unul profesional, personal? Succesul este o ţintă ce se propune a fi atinsă sau un efect al unei activităţi consistente?
Nu cred în succesul conjunctural sau accidental. El este întotdeauna străin de profesiile juridice. Cred însă că sunt forme diferite de succes pentru fiecare dintre etapele evoluţiei noastre profesionale. Succes poţi avea şi ca tânăr debutant şi ca profesionist consacrat. De asemenea, mai cred că succesul profesional, dacă intră în coliziune cu cel personal, este unul artificial, care generează frustrări.
Care este lucrul asupra căruia ar trebui să ne aplecăm cu prioritate: să facem lucruri bune sau să facem lucrurile bine?
Lucruri bune. Direct şi fără nicio ezitare. După mine este esenţa şi marea problemă a vieţii noastre actuale, faptul că am uitat să facem lucruri bune. Bunătatea nu o văd ca o modalitate a dreptăţii în sensul de a-i da fiecăruia ceea ce merită, de a răspunde cu bine atunci când ţi se face bine. Aceasta este o chestiune de echitate. A fi bun înseamnă mai mult, este un răspuns neprovocat şi necondiţionat, care vine din cea mai curată zonă a conştiinţei noastre.
Ce sfaturi le puteţi transmite studenţilor dumneavoastră?
Sfaturile mele ar avea legătură cu valorile pe care le-am evocat şi în discursul adresat în vară absolvenţilor promoţiei 2017. Curajul de a trăi, de a încerca orice experienţă utilă fără teamă de eşec şi puterea de a sta întotdeauna lângă adevăr.
Iulia Elena Niță, grupa 407