El preferă să trăiască în trecut; se simte plin de energie când inspiră cu gândul la alt loc și nu se regăsește în expirația de aici, de acum. Și, totuși, ce înseamnă acum? Fiecare clipă trece, fiecare secundă pe care vrea să o numească acum dispare, iar acel acum devine trecut. Greșește trăind în așa-zisul trecut?
E un cerc vicios. A visat de când era mic la cum va avea parte de cele mai frumoase momente la vârsta asta și preferă să se gândească nostalgic la ce ar fi fost dacă…
Simte nevoia să retrăiască anumite experiențe pentru a avea parte din nou de confort. Vrea să cerceteze acea rană. A trecut peste durerea cicatricii sau poate că nu, dar vrea să o observe din nou și din nou. Pur și simplu unele locuri sunt frumoase tocmai pentru că se simt familiar și nu pot fi atinse. Simte confort când meditează, când se gândește: „Am mai trecut pe aici, am mai simțit asta. Mă regăsesc mai mult în piesa asta cu tonuri clasice, retro, prefer să o ascult într-o cafenea care exista cândva. Mă uit pe geamul trenului și mă gândesc că sunt în nu știu ce epocă, atunci când erau la modă discotecile și punch-ul și pantalonii cu talie joasă, când nu-mi era frică să fiu în urmă cu tot ce se spune la știri”. E cel care trăiește în propriul trecut, care se transpune în trecutul altora sau chiar în ambele tipuri de trecuturi.
Transpunerea în trecut e pentru cei care se hrănesc din stări de spirit puternice, din virgule. Pe unii îi înnebunesc virgulele, pe când alții își găsesc confortul în a trece de mii de ori prin aceeași întâmplare fără deznodământ, chiar dacă tot nu găsesc niciun răspuns. Acestor oameni le place nostalgia, se gândesc (adresându-se orișicui): „Nu pot schimba fapta aceea acum și m-a lăsat nedumerit, dar îmi place. Îmi place că m-a făcut să contemplez. Nu pot decât să mă uit neputincios… la mine, la tine, la noi”.
Clipa care tot trece e un teren nesigur de a pune gândurile în ordine. Ca spectator al evenimentelor trecute, se formează o pauză în timp. Și, totuși, repausul poate vindeca mai mult decât ceea ce se numește mișcare, grabă, secundă. E nevoie de răbdare, de îndurare pentru a trece repetat peste aceleași incertitudini.
Până la urmă, cine nu are nevoie să trăiască în trecut? Câți pași ne despart de a fi ca el, ca ei?
Nu ne ghidăm faptele în funcție de ce am trăit? Nu acționăm potrivit celor ce ni s-au zis pe când eram mici, potrivit celor transmise din generație în generație, potrivit celor scrise în cărți de zeci, de sute de ani, potrivit învățăturilor trase din greșelile proprii? Nu ne-a deschis Kant mintea când a spus că e greu a numi orice cunoștință pe care o avem una originară, una care să nu se bazeze pe experiență, una care să fie pur a priori? Ce anume știm fără experiență? Nu e nevoie, de fapt, să trăim în trecut, chiar și pentru câteva secunde, înainte de a lua o decizie?
Astfel, te-ai gândit vreodată de câte ori pe zi trăiești în trecut, fie că ai vrut, fie că nu? De câte ori ai parcurs aceeași incursiune în sufletul tău fie că ți s-a părut, fie că nu ți s-a părut ridicol să te raportezi la ceva ce oricum nu poți schimba? Oare de asta șovăim înainte de a lua decizii: pentru că nu ne-am stăvilit nevoia de a trăi în trecut, pentru că, în final, toți suntem spectatori ai propriilor noastre amintiri?
Ana Acsinte, anul I, departamentul MPR