Dintotdeauna mi-a plăcut să rezolv probleme. Nu matematice, deși nu pot să zic că integralele și derivatele mi-au displăcut. M-aș referi în principal la probleme interumane. Mereu am fost încrezătoare că orice problemă are o rezolvare, dacă ești suficient de matur și îndrăzneț să o cauți. Încă nu m-a făcut nimeni să mă răzgândesc. Eu am fost acea persoană care avea mereu răspunsul, fie că era sau nu comod de auzit.
De ce ți-e frică de tine? De ce ți-e frică să fii o versiune mai bună a ta, știi că poți. Nu e ca și cum ceri o schimbare de la ceva extern, totul stă în puterea ta. Dacă ar fi să dau un răspuns, în măsura în care pot spune că te cunosc, sau, mai degrabă, te cunoșteam, aș zice că ești o lașă. Îți e frică să evoluezi. Natura mea empatică, din nefericire în acest caz, mă face să te înțeleg. Știu, e foarte greu de digerat cum ai putea să înțelegi un monstru sentimental, cineva care provoacă atât de mult rău în mod voit, și, în ciuda acestui fapt, tot te înțeleg.
Este greu să accepți o schimbare, dar este infinit mai greu să o provoci. Lasă-mă să explic: atunci când ceva exterior ție se schimbă, ești obligat să te conformezi, fie că e pe placul tău sau nu. Însă când e vorba de a-ți induce o schimbare în comportament, un comportament cu care ești obișnuit de atâția ani de zile — 20 să fiu exactă —, nu ești tocmai deschis la o schimbare. Ești îndreptățit să fii comod cu ceva ce îți este cunoscut, însă ești îndreptățit să provoci suferință celor din jur datorită acestei obișnuințe? Tind să cred că răspunsul e negativ.
Te-am denumit mai sus un monstru sentimental și cred că exprimarea asta ți se potrivește mănușă. Ești un monstru pentru ceea ce poți gândi, pentru cât de matură NU ești, dar ești un monstru sentimental pentru că experiența mă face să cred că suferința sufletească este mult mai grea de acceptat și de vindecat decât cea fizică. Vei avea probabil tendința să mă contrazici, să-mi spui că „asta mi-am dorit”, fals. Este pur și simplu fals. Nimeni nu își dorește suferință singur, dar, din păcate, de cele mai multe ori suferim din cauze externe. This begs the question: este vina ta, că ți-ai pus încrederea în omul greșit, sau vina celuilalt, pentru că nu are sufletul și inteligența, poate, necesare să accepte și să se dezvolte? La asta nu am răspuns.
Mă contrazic singură, am un răspuns. Un vers din Alternosfera îmi răsună în cap când scriu întrebarea asta, și anume „nu e nimeni vinovat”. Dar nu știu dacă sunt de acord. Aș zice, mai degrabă, că amândoi sunt vinovați, oricât de greu mi-ar fi să recunosc că am greșit. Partea ta de vină este evidentă, din cauza lașității și nepăsării de care ai dat dovadă pe tot parcursul nostru. Dar partea mea de vină? Provine din faptul că ți-am oferit mai mult decât meritai, am fost mai mult decât aveai nevoie. Să ne întoarcem puțin la matematica de care vorbeam mai sus. Cu toate că nu voi face referire la integrale și derivate, totuși vreau să-mi exprim o idee prin intermediul numerelor. Dacă ar fi să exprim raportul de vină pe care l-am avut fiecare, eu aș fi un 5%, iar tu ai fi un covârșitor 95%. Nu prea poți să dai vina pe un om pentru faptul că simte și iubește, ar fi greșit și nedrept, motiv pentru care simt că îmi permit să îmi asum procentul mai mic de vină. Un om ca tine nu are ce căuta lângă un om ca mine. Eu merit să fiu înconjurată de oameni care sunt plini de iubire, exact așa ca mine, nu oameni cărora le e frică de ei înșiși, care nu acceptă schimbarea și sunt, in a nutshell, niște monștri. Am să bat monedă pe această expresie până la sfârșitul gândurilor mele, pentru că fix asta ești. Niciun cuvânt nu te-ar descrie mai bine.
M-ai întrebat dacă mai sunt supărată pe tine. Ce întrebare caraghioasă! „Supărată” nu e termenul potrivit aici, dar cred că înțeleg unde vrei să ajungi cu întrebarea. Nu ai să auzi niciodată din gura mea că eu nu sunt supărată pe tine, și nu pentru că ți-aș mai ține vreun fel de ranchiună, ci pentru că pur și simplu nu meriți să ai parte de împăcarea și de înțelegerea pe care aceste cuvinte ți le-ar oferi. Dacă vei ști că din partea mea nu mai există niciun fel de resentiment, vei crede că ceea ce ai făcut tu nu a fost absolut mizerabil și vei perpetua exact același comportament în viitorul tău, iar eu nu vreau să-ți ofer liniștea că ești un om bun, demn de iertare. Call me greedy, dar asta nu meriți. Ți le-am oferit pe toate, dar pe asta pur și simplu nu o mai meriți, iar sufletul nu mă mai lasă să ți-o ofer. Trebuie să înveți cândva că schimbarea e necesară și chiar benefică, iar înțelegerea pe care am puterea să ți-o ofer n-ar avea efectul dorit de tine, ci doar ar fi de natură să nimicească acest proces prin care viața te va obliga să treci. Așa că, în ceea ce te privește, da, sunt supărată pe tine.
Ce-ți doresc eu ție? Nimic. A plain whole nothing. Înainte credeam că te urăsc și îți doream cel puțin la fel de multă suferință cum mi-ai provocat și tu mie, dar acum îmi ești neutră, indiferentă. Nu-ți doresc binele, nu-ți doresc fericire și împăcare, dar nici nu-mi doresc să suferi. Sunt convinsă că în adâncul sufletului tău ești suficient de distrusă, iar mai multă suferință n-ar face decât să strice și mai tare ceva ce deja e stricat, mucegăit în tine. Nu-ți doresc nimic, pentru că ești un nimic pentru mine.