În ultima săptămână, m-am tot gândit la diverse teme de articole, în speranța că voi găsi un subiect interesant și potrivit pentru blogul intern.
După câteva frământări și răzgândiri, am decis să abordez o temă pe cât de subiectivă, pe atât de sensibilă pentru majoritatea dintre noi, și anume nevoia de atenție, dar mai ales cum se manifestă aceasta în relațiile din viața noastră.
Fiecare dintre noi a auzit, măcar o dată, replica „cauți atenție” sau, poate chiar una dintre surorile sale mai urâte, „ești prea sensibil” ori „vorbești tot timpul despre tine”.
Este ușor de intuit că primul instinct când ne aflăm în fața unui astfel de comentariu este să devenim cât mai defensivi și critici vizavi de interlocutorul nostru, lucru ce poate fi înțeles destul de ușor dacă facem o mică analiză afectivă.
Întrebarea este, însă, alta: de ce ne dorim atât de mult atenția persoanelor din jur? Și, mai important, cum ne putem da seama dacă suntem toxici sau nu pentru persoanele din viața noastră?
Înainte de a tranșa întrebările de mai sus, vă mărturisesc că veșnicul răspuns „depinde” se aplică și în situația dată, nu doar la seminarele domnului Paziuc.
Sursa, sau motivul, ce ne determină spre a cere mai mult decât ni se oferă deja poate fi, într-adevăr, un răspuns traumatic al minții noastre sau pur și simplu un semnal de alarmă că nu suntem apreciați în relația în care ne aflăm, problema nu este întotdeauna la noi.
Revenind la subiect, am făcut un mic research cu ocazia articolului în cauză, iar toate studiile și opiniile psihologilor duc spre copilărie, modul în care am fost tratați în primii noștri ani de viață.
Conform studiilor, problema este una mai profundă decât ar părea la prima vedere, nevoia de atenție nefiind un simplu moft sau defect, ci o manifestare a unei traume din copilărie. Un copil neglijat rămâne cu un mecanism neurologic format în jurul unui singur scop: direcționarea atenției celor din jur spre propria persoana.
Recunosc că prima mea reacție când am citit asta nu a fost una foarte receptivă, din contră, mi s-a părut ușor dramatic folosit cuvântul „traumă”, însă pe parcurs mi-am schimbat părerea.
Trauma în speță este neglijarea emoțională și ne poate afecta destul de serios în copilărie, tocmai din cauza dependenței pe care o creăm față de părinți și, în special, față de mamă.
Nevoile de bază, de la hrănire până la nevoia de înțelegere, ne sunt asigurate prin intermediul mamei. În cazul în care mama este absentă sau neglijentă, îi poate induce foarte ușor copilului sentimentul de abandon, ceea ce pentru sistemul limbic (inconștientul) va fi recunoscut ca o amenințare, copiii dezvoltându-și mai târziu cortexul (conștientul), cel care este responsabil pentru discernământ.
Sistemul limbic este partea creierului care creează automatisme comportamentale și emoționale, este responsabilă de nevoi, precum siguranță, statut social sau independență și caută să construiască relații cu cei din jur.
În timp ce cortexul este responsabil de aspecte, precum raționament, gândire abstractă, focalizarea atenției, luarea deciziilor și sentimente, asemenea empatiei sau moralității.
Sistemul limbic va încerca să compenseze neglijența prin diferite tertipuri specifice copiilor, precum plânsul din orice sau chiar anumite năzbâtii intenționate, menite să tragă inconștient un semnal de alarmă către părinte.
Perioada copilăriei urmează să se reflecte și în comportamentul adult, atunci când va începe bătălia constantă dintre rațiunea cortexului și emoția sistemului limbic. Acum apar primele tipare comportamentale specifice, precum: victima, salvatorul, drama-queen sau organizatorul.
Dacă victima, salvatorul sau drama-queen sunt câteva tipare deja cunoscute, organizatorul a reprezentat o surpriză pentru mine.
Organizatorul este persoana care se ocupă de toate și care organizează totul până în cel mai mic detaliu, cea care încearcă pe cât posibil să aibă răspunsul tuturor problemelor tale. Totuși, obiectivul principal al acesteia nu este ajutorarea celorlalți, cât nevoia de a fi în centrul atenției, de a deveni indispensabil celor din jur pentru a-și asigura prezența în viața acestora.
Important de punctat este că aceste tipare comportamentale reprezintă extreme, nu orice dorință de a fi în centrul atenției are obligatoriu o sursă traumatică. Cu alte cuvinte, nu ar trebui să pierdem din vedere că suntem, în fond, ființe sociale și avem nevoie de validare și apartenență pentru a ne păstra sănătatea emoțională.
Astfel, este firesc să ne dorim să fim ascultați sau înțeleși; adeseori, am observat situația în care cineva este blamat pe nedrept. Există o diferență uriașă între a cerși atenție și a-ți dori ca sentimentele, timpul și tocmai propria atenție să îți fie acordate înapoi, pe scurt: reciprocitate.
Reciprocitatea reprezintă baza oricărei relații sănătoase, inclusiv a încrederii în sine și în persoana de lângă noi. Dacă nu ne simțim apreciați sau importanți lângă cineva, există șanse destul de mari ca primul instinct să fie unul corect, iar relația noastră să ne dăuneze pe termen lung.
O altă nevoie, cum am menționat și anterior, este cea de apartenență: cu cât ești mai ignorat într-un anumit context social, cu atât nevoia de atenție crește, precum și dorința de a fi remarcat și, totodată, validat.
Deși nu este probabil cel mai plăcut lucru pe care ai vrea să îl auzi, părerea celor din jur contribuie semnificativ la imaginea și respectul nostru de sine. Desigur, cu mențiunea că nu trebuie să fie un factor singular în ceea ce privește relația cu noi, aspect ce se consolidează pe măsură ce ne maturizăm emoțional și dobândim o mai mare independență.
Un alt argument pentru care nevoia de acceptare și validare din partea părinților în copilărie este vitală pentru dezvoltarea noastră sănătoasă ca indivizi.
Cele descrise anterior sunt reacții afective firești, consider eu, departe de comportamentul traumatic, care este de cele mai multe ori dăunător pentru persoanele din jur, inclusiv pentru noi.
În ceea ce privește tiparele comportamentale, mintea și sistemele de apărare învățate de sistemul limbic sunt statornicite, soluția rămâne doar identificarea factorilor perturbatori și corectarea treptată prin autocontrol, nu se poate vorbi deci despre o corectare totală.
Prin urmare, următoarea dată când primești o remarcă legată de nevoia de atenție, nu te blama din prima, analizează relația în care te afli și încearcă, cât mai obiectiv, să îți dai seama ce te face să ceri mai mult decât de obicei. Nimeni, cu o stare emoțională stabilă, nu cere atunci când primește ce oferă la rândul său.
Desigur, atunci când comportamentul nostru este unul general axat pe redirecționarea celor din jur către noi, indiferent de eforturile acestora, este indicat să ne reanalizăm copilăria și să încercăm pe cât se poate să identificăm ce ne-a făcut să ne simțim neglijați la un moment dat.
Dacă ai ajuns până la final, îți mulțumesc pentru timpul acordat, iar dacă dorești să aprofundezi subiectul sau pur și simplu vrei să afli mai multe despre cum ne afectează copilăria viața de adult, îți recomand să urmărești podcastul Mind Arhitect, are o abordare ușor diferită față de clasicul psiholog.
Take care!
Raluca Șerban, anul III, departamentul M&PR