Tuturor ne cam pasă de ce crede lumea despre noi – într-o mai mică măsură, pentru unii, într-o mai mare măsură, pentru alții, adevărat, dar, când tragi linie, concluzia e aceeași și pentru primii, și pentru cei din urmă: cu toții trăim orientându-ne (și) după părerea celor din jur despre noi. Deci, fiecare ajunge să pună în balanță propria-i părere despre el însuși cu ce gândesc prietenii și familia și vecinii și necunoscuții în legătură cu persoana lor; așa se naște întrebarea: de ce contează părerea societății mai mult decât propria părere când vine vorba de propria persoană?
(Dar chiar contează mai mult?)
Un prim răspuns ar fi, nu-i așa, pentru că suntem oameni. Și, pentru că suntem oameni, ne dorim sau, mai degrabă, avem nevoie să ne regăsim într-un grup, să stăm cu ai noștri – fie că e vorba de prieteni, fie ca e vorba de familie, pur și simplu trebuie să te regăsești undeva și cu cineva. E o afirmație poate puțin deranjantă pentru cei care se consideră mai independenți de fel, care spun și simt că, pentru ei, persoana lor le e suficientă, dar mie, cel puțin, mi se pare imposibil să fii construit, ca om, 100% independent și detașat de ceilalți. Ei bine, și pentru că toți avem o doză, oricât de mică, din nevoia enunțată mai sus, avem și tendința (naturală, aș spune) de a face ce ne stă în putință pentru a ne integra. Ca să te integrezi, trebuie să îndeplinești anumite criterii pe care, vrei, nu vrei, grupul pe care îl vizezi ți le cere să le respecți. La o adică, trebuie să te conformezi unor norme de conduită. Dacă nu le îndeplinești, oamenii nu o să-și facă o părere prea bună despre tine și, pe cale de consecință, nu o să te mai vrea parte din grup – așa ajunge să te intereseze părerea lor mai mult decât părerea ta. Faci un sacrificiu, te conformezi și, în final, devii parte din grup; ți-ai îndeplinit nevoia.
Sună clopoțelul – runda 1: părerea lor!
(Dar chiar contează mai mult?)
Un al doilea răspuns ar fi, cel mai probabil, de rușine. E destul de intuitiv, sincer: nimănui nu-i place să fie arătat cu degetul, mai ales când lumea te arată cu degetul ca să te batjocorească sau să-ți reproșeze că nu ești ca ei. Sigur că nu e vorba numai de rușine, implicațiile sunt mult mai mari decât atât, iar lucrurile evoluează progresiv. Ce vreau să zic – lumea emite o părere, impune un standard, iar tu nu îl respecți, pentru că tu așa consideri și așa vrei (de principiu, nimic în neregulă cu asta); lumea se uită urât și începi să te simți puțin stânjenit și să te întrebi „dar de ce nu am făcut ca ei?”; lumea începe să comenteze și să se ia de tine și, ușor, ajungi într-un punct în care deja nu te mai simți doar stânjenit: ajungi să te simți exclus, iar încrederea în tine și în deciziile tale e pe o pantă descendentă. În cele din urmă, apare și regretul, parcă ai fi preferat acum să te fi conformat părerilor lor și simți că ți-ar fi fost mai bine – renunțai la o parte din tine, la ce și cum ai gândit, dar măcar nu ai fi trecut prin suita asta de emoții negative. Și-așa ajungi la concluzia la care ei voiau să ajungi de la început: ei știu mai bine, deci faci cum zic și cum gândesc ei.
Sună clopoțelul din nou – runda 2: părerea lor!
(Dar chiar contează mai mult?)
Un al treilea și final răspuns la care mă pot gândi este, aș zice, din nesiguranță. Aici aș vedea două componente ale ideei la care mă refer. Prima este aceea că simți că nu știi ce trebuie să faci – ca să fac puțin legătura, ești nesigur pe ideile tale, pe rezolvările pe care le găsești pentru cutare sau cutare problemă, nu ai suficientă încredere în propria-ți părere. Așadar, în fața tuturor acestor sentimente, cauți un substitut pentru părerea ta. În final, părerea lor apare drept soluția perfectă. Cea de-a doua componentă este modul în care te raportezi la persoanele care ți se par că au mai multă experiență decât tine însuți; așadar, aici nu e vorba neapărat de lipsa ta de încredere în puterile și opiniile proprii, ci de faptul că ai găsit niște oameni despre care crezi, în mod sincer, că ei știu mai bine decât tine – părerea lor e mai valabilă decât părerea ta, pentru că bazinul lor de cunoștințe și de experiențe e mai larg decât al tău.
Iar sună clopoțelul – runda 3: părerea lor!
Dar chiar contează mai mult?
Ajungem, în sfârșit, acolo unde voiam să ajungem – și dacă nu contează mai mult părerea lor decât părerea ta? Sigur, în definitiv, riști să treci prin toate stările și emoțiile pe care le-am descris mai sus, dar e la fel de posibil să nu o faci. E la fel de posibil ca, atunci când te vei alege pe tine însuți și gândurile tale în defavoarea celorlalți, să fii mulțumit cu decizia pe care ai luat-o și toate riscurile asumate să devină, brusc, o nimica toată. Poate suna un pic clișeic, dar când tu ești fericit cu persoana ta și cu alegerile tale, cu modul tău de a privi lumea și de a te raporta la ea și de a te comporta față de ea, chiar mai contează ce zic restul? Ăsta sunt, cu asta defilez, așa-i? Nu e suficient să fii tu mulțumit de tine însuți și asta să fie tot, capăt de linie, punct și sfârșit? N-aș putea să dau un răspuns, ca să fiu sincer; e greu (și cred că nici nu e bine) să absolutizezi. Depinde, într-un final, de la persoană la persoană; eu nu sunt aici să vă dau un răspuns pentru fiecare din voi. Poate că nu am reușit decât să-mi transpun aici propriile sentimente raportat la subiect. Poate că nu v-am ajutat în niciun fel să vă dați seama de ce vă pasă mai mult de ce zic ceilalți decât de ce ziceți voi sau dacă vă pasă măcar câtuși de puțin. Îmi pare rău dacă nu ați citit ceea ce vă așteptați, dar, în cele din urmă, asta a fost părerea mea.
Clopoțelul sună pentru ultima oară – runda finală: aș înclina spre părerea mea și a ta; a lor să mai aștepte.
Darius Avrigeanu, anul IV, departamentul Marketing & PR