Vedeam cum incandescența lunii te intoxica,
Îți rumega sufletul și îți blestemă credința.
A mea zeiță a nopții vorbește doar celor pierduți, celor închiși în lagărul singurătății, celor care se închină stelelor și negurii târzii.
Tu ești soare.
Fii soare.
Fii raza ce se ascunde timidă printre mohorâtul abis cenușiu.
Fii raza ce mângâie lin frunzele tinere ale merilor încărcați cu comete sângerii și otrăvite.
Fii raza ce îmi aburește privirea, scufundându-mă în visare.
Fii tu rază de soare, fii pură și aurie, fii alinare pentru sufletul meu pribegit între vis și realitate…
Pe hotarele morților,
În reci brațe ale victoriei
Unde cu inima fărâmată
Târ de aripi…
Îngreunate cu sângele sfinților
Călcați pe credință și înfrânți
De demonii mei,
Soldații mei,
Supușii mei.
Oare mă poate iubi cineva vreodată
Cum o fac demonii mei?
Un blocaj al inimii…
Umbrele m-au capturat,
M-au botezat în întuneric.
Din încheieturi strivite
Picura dureros de lent
Roșeața toxică, apoasă
Și sclipirile demonice.
O jalnică dovadă a ce eram;
Carne și sânge,
Magie și blestem,
Scăldate-n vrăjile Iadului.
Mi se scurg aripile
În sânge închegat cu otrava pieirii
Pe pământ rece, murdar;
Pe tărâmuri străine și uitate.
Un spate însângerat,
Un chip plâns
Și un suflet condamnat…
Ciorile croncănesc în noapte,
Mă cheamă pe aleea sumbră,
Către negura abisului.
Ciorile cântă haotic
Morbide versuri funerare.
Și tu urmărești notele ce înoată spre pieire?
Mi-ai promis vindecare prin iubire,
Mi-am pus palma în a ta și ți-am urmat pașii spre…
Spre ce eu nu știam,
Nu știam unde pașii ce-i urmau pe ai tăi mă vor duce,
Fiindcă mă orbiseși cu promisiunea fericirii,
Mă vrăjiseși cu speranțe și minciuni dulci,
Până când pașii tăi s-au oprit
La marginea unei prăpastii…
Ai vrut sa zbor pentru tine,
Să mă înalț pe nori măreți
Și să îți urlu dragostea.
M-ai făcut să cred că din iubirea ta
Mi s-au născut aripi nemuritoare,
Aripi care îți vor putea purta dragostea
Dincolo de cele mai înalte creste.
Dar cu un avânt neașteptat de puternic
Am căzut în gol…
Iar atunci am simțit,
Am simțit cum rădăcinile minciunii
Își înfig acreala în inima mea
Iar eu nu aveam aripi…
Și am murit cu oasele frânte și inima sfâșiată,
Doi slujitori ai morții
Culegându-mi bucățile din naivul suflet înșelat.
Sacrificiu…
M-aș da lunii pentru puțin soare,
Doar o rază diafană
Să-mi binecuvânteze ochii,
Să-mi pătrundă-n amintiri,
Să le sucească, să le întoarcă
Să nu se mai întoarcă niciodată.
Să aprindă o speranță
Stinsă cândva de ea,
De luna păcătoasă,
Sluga dragostei, durerii…
Ce domnește-n negura serii.
Scriu poezie.
Scriam poezie…
Nu doar gânduri și trăiri,
Ci și cele mai intime zvâcniri
A fost ca o viață anterioară
Eu, stiloul și hârtia.
Acum nu mai e ca odinioară
Acum mă așteaptă doar pieirea.
Cuvintele mi se împotmolesc,
Se smucesc și despletesc.
Și ca pe o povară amară
Conștientul mi le neagă.
Șerban Larisa (anul I), departamentul Marketing&PR