Mă întorc pe cealaltă parte și încep să număr.
1, 2, 3… de câte ori o să mai aștept să mă fure somnul în timp ce urmăresc cu privirea liniile fine din tavan? De câte ori o să mă găsesc în aceeași situație, făcând aceleași greșeli, fără să am certitudinea că într-o zi o să pot rupe cercul?
4, 5, 6… mă întreb zilnic ce te-a făcut să împachetezi toate amintirile noastre și să le arunci pe ultimul raft al dulapului, acolo unde eu nu pot ajunge. De ce crime mă fac vinovată de am primit pedeapsa asta?
7, 8, 9… oare ei știu ceva despre visele pe care le-am desenat cu degetele în aer în ziua în care m-am decis că vreau să schimb lumea? Ar înțelege ei motivațiile din spate? M-ar ține ei de mâna în zilele în care lumina caldă a speranțelor lasă loc norilor de îndoială? Mi-ar oferi un scaun pe care să mă odihnesc în zilele în care drumul pare mult prea greu pentru a continua?
10, 11, 12… crezi că vom ajunge să ne privim într-o zi, fără să așteptăm nimic în schimb, fără să vorbim sau să țipăm? Crezi că ai putea să-mi oferi chiar și un moment de liniște, în care să nu mă gândesc la toate dățile în care m-ai împins într-un colț, iar eu, precum un copil, mi-am pus mâinile la urechi și m-am ghemuit de teamă? Crezi că am meritat toate astea?
13, 14, 15… oare ei se gândesc la mine așa cum mă gândesc eu la ei? – Nu prea des, nici pentru prea mult timp, dar suficient cât să mă întreb din când în când cu ce le-am greșit. Aș vrea să știe că nu am vrut să le provoc nicio suferință, că nu am stat răbdătoare așteptând momentul în care să-mi înfig cuțitul în rănile lor deja vindecate. De multe ori, pare-se, nu am știut ce să fac, nu am știut ce să spun, iar pentru ei absența mea, în care m-am cufundat pentru a mă gândi ce ar fi mai bine, a echivalat cu durerea pe care au simțit-o de fiecare dată când ușa s-a închis, după ce din bucătărie s-au auzit țipete, iar mama a rămas cu lacrimi pe obraji care nu păreau să se usuce vreodată.
16, 17, 18… aș vrea să-ți spun acum, înainte să fie prea târziu. Mi-ai luat încrederea și, așa cum rupi petalele unei margarete, ai început să rupi bucăți din ea, una după alta, până când tot ce rămas a fost o promisiune sfărâmată și eu, cea care încerca să le adune de pe jos. După asta ai plecat, iar eu o să mă întreb pentru mult timp de acum înainte dacă nu cumva mi-ai făcut un bine.
19, 20, 21… am învățat treptele pe dinafară. Am învățat să le urc, dar și să le cobor zilnic. În unele zile, când parfumul de magnolie pare să nu se mai risipească, stau într-un colț și privesc cum mii de perechi de pași urcă și coboară aceleași scări, dar spre destinații diferite. Dacă e ceva în care cred, precum într-o divinitate de mult uitată, e șansa zilei de mâine. Iar pentru cei care vin la templu, primăvară după primăvară, îmi doresc să vadă soarele răsărind pentru cât mai mult timp.
22… 23 încă nu a venit. Când am aterizat în mijlocul unei lumi pe care n-o recunosc? Când am devenit adult? Mi-e dor de poveștile mamei, de cele în care binele mereu învingea. Mă aude cineva? Aș vrea să aud o poveste de noapte bună.
Ruxandra Răcăreanu, anul IV, departamentul Marketing & PR