Mă simt ca un copil pierdut în supermarket în raionul cu dulciuri, pentru că pot vedea tot ce îmi doresc și e chiar în fața mea, dar singura mea dorință e să îmi găsesc mama și să mă duc acasă. Nu există însă niciun „acasă” și nu există nicio mamă care să mă culeagă dintre raioane. Am tot ce vreau aproape de mine și totuși cutreier printre raioanele magazinului cu speranța de a găsi ceva, pe cineva, pentru că uneori uit exact ce caut și mă trezesc la raionul cu jucării pentru copii și nu îmi dau seama cine e copilul, eu sau ea? Așa că îmi continui căutarea, dar în zadar. Totuși, sunt un copil uitat în supermarket, pierdut pe plajă, al nimănui și al tuturor. Uneori îmi amintesc că îmi caut mama și mă întristez, dar a trecut așa mult timp de când am avut o mamă, încât încep să mă întreb dacă a fost vreodată acolo, dacă a fost reală. Mă împrietenesc cu angajații magazinului și cresc, mănânc o înghețată din congelatoarele mereu pline, mă joc cu un ursuleț din secțiunea cu jucării, citesc o carte și cresc. Sunt mare, sunt mică, cum sunt? Poate cineva să vină să îmi spună cum sunt? Știe cineva unde e mama mea?
Sigur, am avut o mamă, fiindcă așa e natural, așa e biologic, dar unde e ea și de ce pare că nu încearcă cu aceeași disperare să mă găsească? Sau poate ea s-a blocat în supermarket și eu de fapt sunt pierdută pe plajă, unde marea e învolburată și nisipul cald, unde nu pot distinge care al cui e șezlongul. S-ar putea să mă așez lângă o familie frumoasă și pentru o secundă să îmi imaginez că e a mea, s-ar putea să-mi caut familia în fiecare persoană pe care o întâlnesc, dar mă îndoiesc că voi avea succes. A trecut așa mult timp, nici nu știu dacă m-ar mai recunoaște. Uneori parcă o văd trecând pe lângă mine și aș vrea să o opresc, să o întreb dacă mă caută, dar în mâna ei e o poză cu o fetiță mică pe care abia o mai recunosc. Eu sunt ea și-mi pare familiară, dar ceva s-a schimbat; văd în poză o fată micuță și firavă, dar acum sunt mare și parcă corpul îmi e mare, ca o geacă pe care ți-o cumpără părinții tăi și pentru anul următor. Corpul mi se extinde parcă mai departe de mine și nu știu unde să-mi așez picioarele, fiindcă sunt prea lungi.
Nu-mi amintesc exact unde m-am pierdut, eram în supermarket sau pe plajă, sau poate undeva pe stradă, fiindcă parcă mi-a scăpat pentru o secundă mâna în trafic și am rămas blocată pe trecerea de pietoni. S-a făcut verde la semafor, iar mașinile vin furioase spre mine și nu pot face nimic altceva decât să mă uit perplexă în jur. Se face iar roșu și mă uit înspre trotuar, dar mama mea nu e acolo. Aș traversa înapoi, dar nu știu ce e acolo. Aș traversa înainte, dar îmi e prea frică, și, ca orice copil, stau, așteptând să mă ridice cineva și să mă ducă la mama mea, dar fără vreun succes. Trec oameni pe lângă, trec mașini și uneori pot să jur că aproape mă calcă, dar nu se întâmplă. Sunt blocată în timp, iar pe măsură ce infrastructura se dezvoltă, eu mă trezesc stând în mijlocul unei intersecții. Mereu cineva face dreapta sau merge înainte, dar nu pot să mă mișc, nu pot să fac dreapta și e prea târziu oricum; sub picioarele mele nu se mai află dungile albe ale trecerii de pietoni și sunt sigură că dacă mai stau pe loc voi deveni parte din peisaj, sau poate deja sunt, un mic, mic sens giratoriu. Am rămas oare atât de mică? Cât timp a trecut? De ce sunt aici? Ah, da, o căutam pe mama mea. Dacă m-ar vedea, oare m-ar recunoaște?
Nu cred că e așa și pentru ea, n-are cum să fie, ea a plecat, eu am rămas. Sau poate am plecat eu și a rămas ea, unde am pierdut-o și când? Nu știu unde sunt și nu am știut vreodată; în casa cuiva, lângă o familie pe care o proclam a mea, în raionul cu dulciuri sau în mijlocul intersecției. Nu am avut vreodată ceva al meu, nu am avut o mamă a mea, nu am avut o casă a mea, sau poate am avut și nu-mi mai amintesc despre ce vorbeam, nu am amintirile mele. Aș putea, astfel, să spun că știu cine sunt eu? Nu știu cum arăt și n-aș putea să mă descriu în trei cuvinte, dar parcă încep să prind contur în capul meu și poate sunt prea complexă să mă pot amplasa frumos și umil în niște repere bine determinate, dar să însemne asta că nu mă cunosc oare? Nu știu.
Îmi găsesc mama, e pe plajă, e în supermarket, e pe stradă lângă mine și ține ceva în mână, un desen, un portret cu o serie de caracteristici scrise pe spate și o întreagă poveste de viață. Mă uit la ea și o strig, dar nu mă recunoaște. Nu sunt nimic din ce se aștepta să fiu. Încerc să o conving că ea e mama mea, că eu o recunosc, și doare, fiindcă ea pare că vorbește cu mine, dar nu sunt eu cea căreia îi vorbește, și doare pentru că încearcă din toate puterile să mă modeleze, să mă facă să semăn cu versiunea pe care a creat-o. Mâinile mele nu cooperează însă, iar pomeții mei nu pot urca sau coborî, pasiunile mele nu se schimbă și nici caracterul meu, nu voi avea un soț, un copil și o casă frumoasă, iar asta e okay. Pentru prima dată în viața mea asta e okay, pentru că tocmai acum pot să îmi dau seama cine sunt eu sau, cel puțin, cine nu.