Probabil voi fi mereu un om care preferă să trăiască în trecut. Nu m-am ferit niciodată să admit acest lucru, pentru că nu am de ce să mă mint singură, iar cine mă cunoaște de mai mult de cinci minute știe deja asta despre mine.
Mutarea mea aici, la București, pentru facultate, mi-a oferit și mai mult timp să mă gândesc la ce am trăit până acum, iar nostalgia anilor de liceu mă lovește de fiecare dată. Aveam un grup mare de prieteni și m-am simțit mereu bine acolo, în compania lor. Întotdeauna mi-a plăcut să fiu înconjurată de oameni… așa îmi găseam eu pacea; așa puteam să-mi las deoparte problemele și să mă pot bucura că trăiesc.
Timpul a trecut, însă, și, rând pe rând, au început să plece oameni din viața mea, fie că acest lucru a fost cauzat de neînțelegeri, fie pur și simplu de o distanțare reciprocă din varii motive. În orice caz, ideea este că mă găsesc în imposibilitatea de a nu mă gândi „Ce ar fi fost dacă… ?”
Auzim des că nu este bine să ai regrete, că trebuie să ne bucurăm de prezent; poate chiar așa este, dar cel mai greu e să te abții din a regreta micile lucruri, care pe termen lung s-au dovedit a avea un impact mult mai mare decât te-ai fi așteptat, cum ar fi anumite acțiuni care, dominate de adrenalina și impulsivitatea de moment, au dus la degradarea unei relații, fie ea amoroasă ori platonică, sau chiar la îndepărtarea efectivă a persoanei respective din viața ta.
Tind să cred că sunt aproape incapabilă de a renunța la un om, odată ce îl las să se apropie de mine; iar dacă pleacă, îl țin în viața mea amintirile și sentimentul constant de regret că nu îmi mai este alături. Și oricât aș încerca să mă conving că asta este natura relațiilor, că unele pur și simplu nu sunt menite să dureze, mă trezesc întrebându-mă: „Ce aș fi putut face diferit?”.
Mi-e dor de zilele în care îmi cunoșteam locul, când aveam certitudinea că sunt acceptată, iubită și ascultată. Nu știu dacă voi mai găsi vreodată acea siguranță pe care o aveam acasă, printre prietenii mei. Îmi lipsește acel sentiment de familiaritate, iar de fiecare dată când ajung înapoi acasă și trec pe lângă locurile în care îmi petreceam timpul cu cei dragi, mă bântuie amintirile.
Mă întreb dacă nu cumva acele relații de prietenie au fost speciale tocmai pentru că au fost trăite într-un context în care totul părea mai simplu sau, poate, doar pentru că mi-am idealizat eu viața de liceu, deoarece auzeam constant de la cei mai mari decât mine să trăiesc din plin această perioada a vieții mele.
Mi-e dor de versiunea mea de atunci. De acea persoană care emana fericire, de omul care era sufletul petrecerii. Într-un fel simt că mi-am pierdut esența, că m-am pierdut pe mine. Mi-e greu să accept că timpul schimbă nu doar circumstanțele, ci și oamenii. Cei care cândva erau „lumea mea” sunt acum doar niște figuri cunoscute, însă îndepărtate, prinse în propriile lor vieți.
Îmi dau seama că nu voi putea trăi mereu agățată de ceea ce a fost, pentru că asta mă împiedică să văd ce ar putea fi. Timpul nu se oprește, oricât mi-aș dori, iar în loc să mă gândesc la ce aș fi putut face diferit, poate ar trebui să mă întreb ce pot face acum, aici.
Poate că nu voi mai avea vreodată acele momente din liceu, dar poate voi crea altele diferite, cu o însemnătate la fel de mare pentru mine. Și poate, într-o zi, voi privi înapoi la perioada asta din viața mea cu același dor, conștientizând că și ea a avut farmecul ei… doar că nu mi-am dat seama de acest lucru la momentul potrivit.
Amina Ionescu