Încă îmi aștept premiul Oscar pentru sceneta pe care o joc. Un rol impus, nu ales, și nu am făcut vreodată teatru, dar pare că e inerent ființei mele să îmbrace un corp străin de cel propriu, să se transfigureze în sute de persoane în speranța că una va câștiga premiul cel mare. Dar cine se uită la spectacolul vieții mele, ale cui sunt râsetele de fundal, cine plânge în public și cine mă aplaudă? Joc pentru o sală goală, joc pentru că nu știu ce se află în afara jocului și îmi e prea frică să aflu. Sunt într-o transă, mintea nu poate să controleze ce fac și ce spun, de parcă cineva trage sforile mâinilor mele. Sunt doar o păpușă și nimeni nu pare să observe.
Rămân blocată într-un corp ce pare a-mi fi străin. Și mă zbat pentru autonomie, zbier, urlu, plâng și încerc să negociez; când se trage cortina sunt a mea, trăiesc într-un univers inventat, unde iubirea și susținerea familiei nu e tranzacțională.
Continui să joc în speranța că voi reuși să strâng resurse suficiente să pot cumpăra această iubire, să pot cumpăra acest sentiment abstract de a aparține, dar mereu ajung în datorii. Iubește-mă acum și îți promit că într-o zi această investiție în mine va fi benefică și pentru tine. Oferă-mi susținere și îți promit că într-o zi te voi susține și eu. Promisiunile mele, însă, sunt doar vorbe în vânt, nu am ce să ofer mai mult decât o scenetă de teatru exersată. Cu cât trece mai mult timp, cu atât îmi perfecționez piesa, atât de mult încât uneori uit care e sceneta, care e realitatea și care e universul creat de mine.
Sunt un câine fără stăpân al cărui unic scop e să aparțină cuiva. Mă agăț de fiecare persoană care pare să mă vrea, îi las să mă înfometeze până când nu mai pot să îi apăr de pericol, până când foamea îmi ia abilitatea să latru și sunt dată afară. Afară fiind, jocul începe iar, mă voi hrăni din gunoaie și mă voi spăla în râu, până când arăt ca un câine sănătos, fericit, perfect pentru o nouă casă. Repet ciclul din nou și din nou, până când dau de un stăpân care îmi oferă mâncare special făcută pentru câini, îmi dă un bol pe care îl umple zilnic și mă sperii. Nu știu să mănânc altceva decât oase aruncate o dată la câteva săptămâni, și îmi e prea frică să mă obișnuiesc să fiu hrănită.
Încep să latru, încep să zgârii mobilă, încerc să mușc, însă nu pot. Nu sunt un câine violent. Totuși, stăpânul meu așteaptă și are răbdare până iau prima îmbucătură și nu mă mai opresc. Mă transform și eu în om și uneori stăpânul meu se transformă în câine, uneori suntem ambii câini, uneori suntem amândoi oameni.
Încerc să mă întorc la haita mea, însă ei sunt lupi și încă de la început le-a displăcut condiția mea de câine. Mă întorc în calitate de om, dar mă gonesc. Nu știu dacă pot să supraviețuiesc fără haita mea. Încerc să mă întorc în calitate de câine, însă acum, mai mult ca niciodată, disprețuiesc ceea ce sunt. Nu pot să supraviețuiesc fără haita mea. Nu pot să supraviețuiesc fără haită. Nu pot să supraviețuiesc fără. Nu pot să supraviețuiesc. Nu pot să. Nu pot. Nu.
Mă voi întoarce la familia mea, la singura persoană care m-a hrănit, la singura persoană cu care pot să fiu eu, câine, om, eu. Voi încerca să învăț urletul lupilor, voi confecționa un costum de lup și voi încerca să imit. Voi exersa noaptea când felinarele se aprind, voi încerca sub clar de lună. Costumul meu are însă o problemă, e ținut de un cuțit care mă împunge fix în inimă. Mă întorc la haita mea. Se deschide cortina.
Cuțitul doare atât de tare, încât adesea mă întorc la credința mea că nu pot supraviețui fără haită, fiindcă îmi pare că, de fapt, nu pot supraviețui ÎN haită. Uneori, fiind un costum, trebuie ajustat. În primă instanță, văzând că toate criticile au dat roade, se bucură și sărbătoresc, însă la fiecare ajustare disprețul se întoarce mai puternic. Voi adăuga cuțite, ca șansele de a nu mai fi nevoie de ajustare să crească.
De fiecare dată când se trage cortina smulg costumul și mă întorc la casa mea, la o fată a cărei iubire nu a trebuit să o câștig vreodată, la o fată care atunci când mă întorc cu rănile deschise le pansează, care îmi dă încrederea că rănile îmi vor fi vindecate.
Încep să mă întreb dacă tot acest efort merită. Am ajuns la concluzia că nu pot supraviețui în haită, dar atunci de ce mă tot întorc? Pentru că totul e tranzacțional, împung cuțite în carne ca apoi să mă întorc la fata mea, căci să încerc să opresc sceneta înseamnă să fiu un câine al străzilor, fără adăpost și fără haită. Sunt indispensabile una față de cealaltă și nu mă pot întoarce la casa mea fără să mă supun durerii scenetei.
Nu știu cât timp pot să mai joc, nu știu dacă rănile mele mai pot fi vindecate, se înmulțesc, devin tot mai adânci, iar de la un joc la altul nu au timp să se vindece. Mă uit în oglindă la corpul meu însângerat și fragil. Nu știu câte piese de teatru mai poate duce, nu știu dacă după demisia mea va reuși să își revină vreodată la starea inițială, nu știu dacă a avut vreodată o stare inițială bună.
Cosmina Grozavu (anul II)
departamentul Resurse Umane