Eşti student în anul I. Urci pe treptele Facultăţii, ce, de multe ori, ţi se vor părea infinite şi la propriu, şi la figurat. Se poate să fii fericit că ai ajuns aici, aşa cum eu am fost, deoarece ştiam că nu aş fi putut fi la nicio altă facultate, că asta este construcţia mea interioară, că asta vreau să fac toată viaţa şi încă puţin după aceea. Sau poţi fi confuz, neştiind dacă ai ales drumul cel mai bun pentru tine, însă, din moment ce le urci, având deja curajul de a te înfrunta pe tine, încercând să răspunzi acestor întrebări. And that’s the beginning of the story.
În anul I, mă visam în procuratură. Procuror, viaţa în cele mai dure aspecte ale ei, cadavre, sânge şi să fiu sunată la orice oră (din zi şi) din noapte să vin să văd asta. Mă întrebam, uneori, în dorinţa părţii feminine care rămăsese din mine, de a-mi întemeia, la un moment dat, o familie şi de a avea copii, dacă nu cumva voi sacrifica viaţa altcuiva din cauza meseriei mele. Însă construcţia mea interioară pe asta se plia cel mai bine. Şi încă o mai face – altele au fost cauzele care mi-au îndreptat paşii spre alte drumuri, pe parcursul celor patru ani.
În anul II, mi-am cunoscut adevărata iubire – Dreptul internaţional. Rămâneam, în acelaşi timp, fidelă primei iubiri, (care nu se uită niciodată, nu?) Dreptul penal, însă găsisem o cale mai… paşnică de reglementare a diferendelor, mijloace politico-diplomatice de a-mi pune ordine în gânduri şi în viaţă. O viaţă mai liniştită, fără cadavre, poate fără a satisface acea parte din mine care îşi dorea o viaţă agitată, însă care sigur va fi satisfăcut multe alte aspecte pe care mi le-aş fi dorit de la o viitoare carieră. Astfel, ca o veritabilă excepţie de la regulă, celei de-a doua iubiri am rămas fidelă până în ziua de azi.
Anii III şi IV se scurg mult prea repede. Ai în suflet un cocktail periculos de melancolie (din care te trezeşti destul de repede), confuzie, întrebări, neîncredere datorată răspunsurilor dificile ale acelor întrebări, care sunt un fel de grilă deschisă din care ai alege concomitent şi toate răspunsurile ca fiind corecte, şi niciun răspuns. Realizezi că trebuie “să te faci om mare”, că treaba ta nu mai este doar de a fi student şi de a lua note mari, ci şi de a decide asupra propriului viitor. Ceea ce este copleşitor. Realizezi că viitorul în ceea ce-ţi priveşte cariera nu mai e chiar atât de îndepărtat, deşi vizualizarea de a ieşi învingător la sfârşitul cursei este, cumva, îndepărtată. Pentru că uşor nu a spus nimeni că va fi.
Finalul textului meu va fi, de asemenea, o grilă deschisă. Nu îmi permit să dau sfaturi, deoarece facultatea (mai ales cea de Drept, ar zice copilul îndrăgostit de ea din mine) se trăieşte subiectiv. Este o emoţie, nu un timp scurs. Timpul trece nedrept de repede, însă, în acest timp, trebuie să faci ceea ce te face fericit. Şi acum, şi întotdeauna în viaţă. Să trăieşti momentele, şi nu să treci prin ele. Să găseşti un echilibru în tot ceea ce faci şi să fi lăsat ceva care să bucure în urma ta. Să fi legat prietenii, pentru că, dincolo de reuşite profesionale, facultatea ne învaţă să fim oameni – iar un om fără prieteni este sărac. Să fi învăţat din greşeli şi să mai greşim de nenumărate ori, căci vom fi din ce în ce mai înţelepţi.
Să fi rămas în suflet cu amintirea celor patru ani în care am urcat, zi de zi, treptele Facultăţii, dacă nu fizic, sigur mental, să fi devenit mai buni, mai încrezători, mai ambiţioşi, căci sarcina de a fi trecut pragul de la sfârşitul treptelor este o onoare pe care o purtăm cu noi de aici încolo… iar, atunci când nu vom mai putea, ne va face să mai putem puţin.
Miruna Stoian, grupa 417