Salutare, tinere,
Știu, o să pui la îndoială titlul, o să contrazici orice voi povesti eu cu umilele mele cuvinte și prin amara mea viziune. O să spui că tot ce zic aici este exagerat sau probabil sorții nu mi-au surâs, dar cu un singur lucru vreau să rămâi după această mică lectură – Ține-ți mereu așteptările la cel mai scăzut nivel, căci astfel vei fi, în adevăratul sens (așa cum îl percepe fiecare), fericit!
O să încerc să fac acest articol ca un miniblog personal despre experiența trăită în Franța în cele aproape 2 luni de când sunt aici. Ca să vă înfurii puțin, o să încep cu finalul. Este concluzia pe care o veți cataloga drept exagerată, dar pe care am tras-o după fiecare cădere psihică cauzată de modul de viață parizian.
Astfel, dacă vei spune că Paris este orașul iubirii, al romantismului, orașul Giocondei și al artei, eu îți voi spune că este orașul șobolanilor, al cerșetoriei, al mizeriei, al crimei organizate, al violenței la orice pas și al traficului de droguri. Imaginează-ți secvențele acelea din filmele americane ale anilor ’80, cu alei întunecate prin Detroit și cu figuri stranii, dubioase și amenințătoare la orice pas. Acesta este Parisul celor care au (ne)norocul de a trăi mai mult de 2 săptămâni în acest oraș. Toate imaginile de pe Pinterest cu tagul „aesthetic in Paris” cu turnul Eiffel, cu muzeul Louvre, cu cafeaua și croissantul la o terasă pariziană vor fi distruse sistematic de crunta realitate.
Că vorbeam de trafic de droguri – în fiecare zi când ies pe ușa căminului sunt cel puțin 4-5 persoane cu pachete de țigări în mână șoptind, ca și cum autoritățile nu ar cunoaște deja, „Malboro, Malboro, Malboro”. Exact pe stilul „țigări, țigări, țigări”. Și credeți-mă, în acele pachete nu se afla nimic. Dacă te duci la ei sub pretextul că o să cumperi țigări, te vor întreba ce „produs” cauți, de fapt.
Totuși, trecând puțin și pe domeniul juridic, acum am realizat de ce se spune că România a copiat, în mod fidel, sistemul francez. Administrația franceză este un dezastru instituționalizat. Nu, România nu este în urmă cu digitalizarea sistemului administrativ. România este la același nivel cu Franța, dezvoltatul stat european unde visăm să locuim, nu-i așa? Cu toate acestea, o să fiu sincer cu voi: măcar la nivel teoretic am avut senzația că totul este online, însă m-am înșelat. Parțial, ce-i drept. Dacă ai mai puțin de 26 de ani, abonamentul de transport public poate fi făcut exclusiv online. Problema este că trebuie să aștepți aproximativ 2 săptămâni să-ți vină acasă cartela, timp în care, ce să zic, cumperi bilete (costă 1.90 euro un bilet, deci mai mare păcăleala). Bineînțeles, există opțiunea să te duci fizic, în teorie, la orice ghișeu RATP (RATB-ul parizian) sau SNCF (CFR-ul parizian). Ei bine, și aici intervin anumite „piedici”. Singurul ghișeu care emite carduri este cel din Gara de Nord. Alt drum, alte minute așteptate la coadă, dar am reușit să fentez cele 2 săptămâni de așteptare. Ah, era să uit. Online poți să-ți faci doar abonament anual. Dacă nu stai 12 luni în Franța trebuie să ți-l reîncarci lunar cam din orice stație de transport (au aparate speciale care vând bilete și încarcă abonamentele). Costă 75 de euro pe lună sau 350 de euro pe an (doar dacă ai sub 26 de ani și ești student) și ai acces la orice mijloc de transport (tren, autobuz, tramvai, metrou) în mod nelimitat în toată regiunea Île-de-France (un fel de București și zonele limitrofe).
Revenind la problema principală, adică administrația agonizantă, gândiți-vă că au trecut aproape 2 luni de când sunt aici și încă mă „freacă” la creier Casa lor de Asigurări de Sănătate (da, pentru ei Cardul european de sănătate e o glumă, nici nu vor să audă de el; dacă nu scrie „Assurance Maladie” pe el, e bun de aruncat), precum și ceea ce ei numesc CAF (Caisse d’allocations familiales), un organism care vine în ajutorul familiilor, cazurilor sociale și persoanelor cu venituri reduse pentru a-i ajuta să plătească chiriile locuințelor – da, orice student poate beneficia de CAF pentru că se presupune că nu avem resurse suficiente. Finalizând această imensă paranteză, toate documentele mi le-au cerut inițial online, pentru ca apoi să facă o „șustă” și să-mi spună că parcă arată mai bine dacă le aduc în format fizic (de parcă ei nu le puteau printa acolo?).
Ce mai este de zis? Probabil de periculozitatea acestui oraș? Hmm, da! Deja am fost „victima” abuzurilor rasiste. Nu prea mă deranjează, ba din contră, mă face bucuros, într-un fel. Am fost numit țigan, s-au luat persoane de origini arabe de mine doar pentru că nu vorbeam franceză cu ei, m-au înjurat, surprinzător, în română, și așa mai departe. Cu toate acestea, majoritatea prietenilor mei de aici sunt de origini africane. De la togolezi, la persoane din Ciad, la marocani și algerieni. Ca o mică notă personală pe care, poate, unii cititori o vor aprecia, mă bucur că am primit un „N-word pass”. Pot folosi „cuvântul N” de 5 ori în preajma prietenilor mei.
Viața de cămin e frumoasă. Am baie proprie, totuși! Nu puteți conștientiza cât de mult înseamnă asta. Bucătăria este la comun, atât cu oamenii, cât și cu gândacii. Dar așa îmi pot exersa franceza, gătind alături de „conaționali”. Camera este de 9 metri pătrați, deci nu este cel mai mare avantaj, dar își face treaba. Am făcut un tur al camerei pe care doar cei din M&PR îl au. Exclusivitate „at its finest”.
Fix astăzi, 24.10.2021, am fost la casa lui Claude Monet (cică ceva pictor, așa ne-au păcălit cei de la intrare), în Normandia, mai exact în orașul Giverny. Provincia este de 10 ori mai frumoasă decât Parisul. Totul calm, liniștit, omul e ca la origini. Am și câteva poze pe care o să încerc să le postez undeva. Eu zic că sunt minunate. Am în plan să merg și la Versailles. O să vă țin la curent cu toate activitățile culturale, căci de cele informale m-am săturat. Primesc e-mailuri cu invitații la 13495 de petreceri.
Ah, era să uit, că tot vorbeam de Normandia. Pentru oamenii mei pasionați de istoria militară, și aici mă uit spre Tudor Prejoianu, o să mă duc pe plajele arhicunoscute, cel mai probabil pe plaja cunoscută drept „Omaha”. Vreau să aduc un omagiu oamenilor căzuți acolo, cu toate că nu am avut vreo legătură directă cu ei. După Omaha, următoarea oprire este în Vest (nimic nou pe frontul de Vest), la Verdun.
Vreau să închei această prelegere pe un ton optimist. Cum îți așterni, așa dormi. O să-mi fac experiența în Franța de neuitat, însă un lucru nu mi-l poate contrazice nimeni. Parisul turistic este impecabil, însă Parisul de zi cu zi este înfiorător. Până data viitoare vreau să aveți grijă de voi!
Hai Liberare! *Pentru cunoscători*
Tiberiu Popa, anul III, departamentul M&PR