Vreau să simt ploaia rece cum ne cade pe obrajii fierbinți. Vreau să simt privirea ta aspră cum se netezește după drumuri lungi bătute de ochii tăi, privindu-mă din cap până în picioare. Vreau să-ți simt atingerea, care în trecut mă făcea să tresar, cum își găsește calea cu o delicatețe de care am nevoie. Vreau să-ți simt toate emoțiile, vreau să-ți simt trăirile, dar nu ești în stare să oferi mai mult decât cuvinte… În fața mea ești tot mai absent, tot mai îndepărtat, ca și cum ai fi blocat într-un labirint din care nu vrei să scapi. Vreau să fii tu, să fii vulnerabil, să nu stai îngrijorat că te voi judeca, dar nu poți; trebuie să fii tare, doar ești bărbat. Ce înseamnă asta cu adevărat?
E chiar așa de greu să scoți la iveală ce ascunde sufletul tău? Îți e teamă că nu voi putea rezona cu ce simți și că voi pleca? Te temi că, dacă îți deschizi inima, voi vedea prea multă fragilitate, prea multă durere și nu voi înțelege? Îți e teamă de urmări, de judecata celor din jur? Îți e teamă că ce simți tu nu pot simți și eu? Atâtea întrebări și niciun răspuns.
Mai uită-te o dată în ochii în care susții că ți-ai găsit liniștea și fii sincer cu ei. Nu trebuie să-ți fie frică să verși o lacrimă în momentul în care simți că cedezi. Nu ești robot să stai fix și să pretinzi că nimic din jurul tău nu te afectează. Orice om are sentimente. Sparge, te rog, stereotipul bine înrădăcinat de societate și permite-ți să simți ceva.
Poate nu am fost destul de clară, așa că, pentru o ultimă dată, vreau să simt și vreau să simt totul cu tine, vreau să experimentăm toată lumea cu bune, cu rele, cu tot. Vreau să-ți fiu aproape, nu doar fizic, ci și în tot ce înseamnă emoții, gânduri, visuri și frici. Acordă-ți timpul necesar. Eu voi rămâne aici, așteptând momentul în care îmi vei spune, într-un final, „Simt…”