Am hotărât să merg azi la Bucureşti, să mă mai liniştesc puţin înainte de sesiunea de toamnă. După câteva zile nu tocmai bine “administrate“, încercând să învăţ, mi-am dat seama că nu am nicio şansă să mă concentrez, căci dimineaţa nu reuşesc să mă trezesc, iar ziua folosesc căldura drept scuză. Agitaţia dinaintea examenelor mă oboseşte. Am mers ca de obicei, cu trenul. Şi bineînţeles, drumul cu trenul e un prilej pentru a învăţa. M-am apucat să citesc, să subliniez, să transform din nou cursurile din pagini albe, deloc atractive, în pagini asemănătoare cu cele din cărţile de colorat pentru copii.
S-a aşezat lângă mine o doamnă mai în vârstă destul de cochetă, cu o figură cam obosită. Părea a fi îngrijorată pentru ceva. Sau cineva. Mă salută cu o uşoară înclinare din cap, se aşeză şi începu la rândul ei să frunzărească o revistă. La câteva minute, i-a sunat telefonul, a răspuns imediat şi a început să vorbească destul de înduioşător şi cu o vizibilă grijă părintească. Mi-am dat seama că vorbea cu fiica ei, care tocmai ieşise de la un examen. O văd la un moment dat că trage cu coada ochiului spre foile înşirate pe masă, poate din plictiseală, poate din curiozitate. Şi în cele din urmă mă întreabă:
-La ce citeşti, drăguţă?
-La Drept roman.
-Aaa. Eşti la facultate? La Drept?
-Da, am răspuns aproape automatic şi din acea întrebare am dedus că discuţia nu se va termina aici.
Şi am început să mă pregătesc (psihologic) pentru un discurs izvorât din nemulţumirea generală a oamenilor în legătură cu sistemul nostru juridic, un discurs despre cât de mult muncim fără să strângem măcar ceva, despre sistemul educaţional în care nu se investeşte suficient, despre faptul că va trece mult până vom avea un nivel de trai mulţumitor, care să se apropie cât de cât de cel al ţărilor dezvoltate, despre întârzierile repetate şi incredibil de lungi ale trenurilor, despre aroganţa şi frustrarea funcţionarilor publici, despre lipsa de respect şi de politeţe a tinerilor din ziua de azi (“toţi“, chiar dacă tu eşti acolo, tânăr, şi te simţi puţin băgat în aceeaşi oală), despre condiţiile nefavorabile din tren, despre indiferenţa asistentelor medicale, despre cât de inutile sunt facultăţile în timpurile astea, “că înveţi patru ani şi nu mai faci nimic cu ele“, despre cum cine ştie ce cunoştiinţă, nepoată, verişor de gradul trei, amică a vecinei sale, persoană super inteligentă şi muncitoare, a terminat Dreptul şi lucrează la MC. M-am calmat, mai auzisem de atâtea ori aceste lucruri, mai purtasem aceste conversaţii cu persoane de tot felul.
Dar această femeie nu s-a apucat să îmi dea exemple negative, nu a împărtăşit nimic din vasta-i experienţă, nu a blamat nimic şi nici nu şi-a arătat nemulţumirea în faţa controlorului care tocmai intrase în compartiment. Ba chiar mi-a zâmbit blând când am oftat privind paginile pe care abia începusem să le citesc, în semn de compătimire. Mi-a urat doar spor la învăţat, să am succes la examene şi şi-a văzut liniştită de integramă. Fantastic, nu?
Acum, întrebarea este: Am devenit paranoică de când am venit la Drept? Sau întâlnim prea des oameni nemulţumiţi?
Într-adevăr, oamenii sunt din ce în ce mai nemulţumiţi, se plâng foarte des. Şi asta creează un mediu demotivant, creează limite, iar oamenii se descurajează înainte să încerce. “De ce să mă trezesc dimineaţa? Oricum nu voi face nimic în ţara asta/cu facultatea asta.” Cred că este evident că aceasta este scuza noastră preferată pentru a nu face nimic. Este o chestiune de mentalitate, de implicare în tot ceea ce ţine de noi. Greşim dacă lăsăm o astfel de mentalitatea să pătrundă în spiritul nostru. Dar avem de învăţat şi din lucruri negative, nu?
Patricia Pîinicică, grupa 113