Știi cum e asta? Să te trezești dimineața și primul lucru pe care îl faci, chiar înainte să te dai jos din pat, e să începi să plângi? Pe primele lacrimi le lași să cadă, fiindcă sunt prea apăsătoare, dar după îți ștergi obrajii umezi și te duci la baie. Și când te vezi în oglindă plângi iar… Și îți dai seama cât de greu e să te speli pe dinți în timp ce plângi…
După ce ți-ai terminat rutina de îngrijire, vrei să mănânci ceva… Și îți dai seama cât de greu e să mănânci cu lacrimi în ochi, fiindcă nu le poți opri. Lacrimile vin și tu nu ai cum să le faci să înceteze. Te sufocă. Te întrebi ce rost are să mănânci; oricum nu ți-e foame. Dar tragi de tine și faci un efort, altădată insesizabil, ca să supraviețuiești.
Când deschizi dulapul ca să te hotărăști cu ce să te îmbraci, plângi din nou. Te gândești dacă merită să mai pleci de acasă, chiar dacă știi că viața nu poate sta pe loc până te simți tu mai bine. Într-un final, după mult timp în care ai stat în fața dulapului și nici măcar nu ai văzut ce haine stau înaintea ta, pui mâna pe prima bluză care îți este la îndemână, la fel faci și cu pantalonii, apoi îți faci curaj să pleci de acasă. Dar înainte de asta, în timp ce răsucești cheia în yală ca să încui ușa, mai plângi puțin.
Pe drum simți vântul care îți ciupește obrajii și asta te distrage, pentru scurtă vreme, de la durerea nouă cu care încă încerci să te obișnuiești, pentru că oricum știi că nu va dispărea. Mergi pe stradă cu muzica la maximum în căști, pentru că ai nevoie să-ți ții mintea ocupată, cât mai ocupată. Dar, la un moment dat, parcă și muzica te enervează; e prea tare, e prea energică, e prea veselă… E fix cum nu ești tu…
În autobuz, în metrou, în tramvai sau în taxi simți din nou nevoia de a da frâu liber unor lacrimi care parcă te imploră să le dăruiești libertatea atât de râvnită, însă faptul că cineva poate fi martorul acestei clipe atât de intime, care te pune într-o postură atât de vulnerabilă, te incomodează. Și-ți înghiți nodul din gât și-ți înfigi unghiile în pielea palmelor sau coapselor și încerci să ascunzi aceste gesturi de privirea curioșilor.
După ce ajungi la facultate, la muncă sau oriunde ai ceva de făcut în ziua respectivă, îți pui masca pe chip și, de nevoie, te prefaci că nu s-a întâmplat nimic. Pretinzi că ești la fel ca înainte, deși tu te simți de parcă niciun atom din tine nu mai e același…
Pe drum, la întoarcere, trăiești aceeași poveste. Abia aștepți să ajungi acasă. Dar, așa cum știai că se va întâmpla, după ce închizi ușa în urma ta, începi să plângi. Și plângi atât de mult, cât să îți iei revanșa pentru toate orele pe care le-ai petrecut cu lacătul pus emoțiilor. Ai obosit. Nu mai ai energie pentru absolut nimic.
Ți-e foame, dar oricât de bună e mâncarea pe care o ai, nimic nu îți mai face cu ochiul în acel moment. Nu găsești motivația să te pui la masă și să te hrănești, așa că stai și aștepți să se activeze instinctul de supraviețuire care să te forțeze să deschizi frigiderul și să pui ceva în nenorocita aia de farfurie. Te mai întrebi o dată: „Ce rost are?”.
Când simți că durerea de cap se accentuează, conștientizezi că nu ai băut apă deloc în ziua respectivă, așa că înghiți în silă câteva guri ca să nu leșini, pentru că îți este frică de această posibilitate. Te temi că ai putea să îți faci mai mult rău neglijându-te, iar tu nu îți dorești asta, dar pur și simplu a devenit prea greu să mai ai grijă de tine… Ai vrea să aibă altcineva grijă de tine, dar nu poți cere asta nimănui, pentru că nu vrei să devii o povară.
În mod obișnuit, un duș fierbinte sau rece te-ar face să te simți mai bine după o zi atât de epuizantă, însă acum nu ai putea să mai suporți presiunea picăturilor de apă care se izbesc de pielea ta. Crezi că ar fi de parcă te-ar lovi și te-ar pedepsi pentru că nu ai dat tot ce ai avut mai bun în acea zi, dar asta a fost tot ce ai putut să faci, dar trebuia… mai mult de atât.
Nici pijamalele nu ți se mai par la fel de comode, asta în cazul în care găsești răgazul să te schimbi în ele… Ai vrea să dormi, dar nu poți din cauză că de îndată ce te-ai așezat în pat, ai început să plângi. Și acum crezi că e momentul să te descarci de tot ce ai pe suflet, pentru ca apoi să te odihnești în pace. Plângi ore întregi. Plângi până când ți s-au terminat lacrimile. Și te ia prin surprindere faptul că, după ce îți așezi capul pe pernă, mai găsești niște resurse ca să uzi fața de pernă… Nu știi dacă vei putea dormi în acea noapte. Nu știi dacă vei putea să îți calmezi inima care a început să bată haotic. Te dor atât de multe, încât te temi că există o șansă să nu te mai trezești. S-a format în mintea ta o anxietate legată de somnul care înainte ți se părea cea mai mare recompensă după o zi extenuantă.
Simți o ușurare când deschizi ochii și constați că lumina care îți gâdilă retina e de fapt o rază a soarelui care a răsărit a doua zi. Te-ai trezit. Dar cu același preț pe care l-a avut și ziua de ieri: începi iar să plângi. Oricât ai încerca, nu poți să ridici un baraj care să oprească amintirile să dea năvală peste tine. Și o iei de la capăt, la fel ca ieri.
Știi cum e asta? Chiar nu aș vrea să înțeleagă nimeni ce am scris aici… Dar pentru cei care au înțeles, să știți că nu sunteți singuri. Totul va fi bine , cândva.
Te iubesc, tata! Mi-e dor de tine…