Când eram mică eram un copil mai ciudat. Nu am pus niciodată un preț foarte mare pe viață, că văzusem eu la TV că mai bine trăiești zece minute fericite decât o viață plictisitoare, deci mereu mă aruncam în cap. Tot de mică mă întrebam dacă eu chiar trăiesc și, dacă da, oare de ce trăiesc? Cu ce scop? Era scopul meu să hrănesc găinile sau să omor râme? Oare să… ce anume mai exact? Nu am aflat încă răspunsul și, sincer, sunt așa multe ipoteze încât mă pierd în ele. Tu ce scop ai? Să mi-l zici și mie, poate mă inspiri.
Iar, cum spuneam, pentru că mereu mă avânt în situații fără să gândesc înainte, am tot ajuns în situații care m-au ridicat la cer, iar după mi-au dat drumul de la o distanță nu suficient de mică, încât să scap fără vânătăi. Îmi plac semnele astea, sunt niște amintiri plăcute după ce dau „zoom out” situației. Chiar îmi plăcea să colecționez vânătăi.
A existat recent o împrejurare în care mi-am oferit toată încrederea, am crezut că nu am cum să cad, că prietenia e prea puternică și că, orice ar fi, o să am siguranța prieteniei. Totul era perfect, mergea ca uns. Părea că putem conversa, părea că ne iubim, părea că avem un viitor mai strălucit decât alții, doar urcam împreună. Dar, știi cum se zice, atunci când ajungi în vârf, singura cale este în jos. Și uite așa am căzut și de data asta, rău de tot. Atât de rău încât am dormit cu mama o lună. Și de aici mi-a venit din nou întrebarea: Eu trăiesc? Treceam de la Guță, la Ștef Costea, la Slipknot și doar mă durea vânătaia. O durea și pe mama. I-am pus întrebarea și ei și a început să plângă, nu am înțeles-o. De multe ori nu o înțeleg pe mama, de ce mă ia mereu așa de în serios? Nu sunt de luat în serios și sincer nu cred că există ceva sau cineva care să conteze așa de mult. Of, mamele astea…
Treceau zilele, nu am mai stat cu mama, am stat în Vamă poate mai mult decât ar fi fost sănătos. Mă uitam la localul unde mă vedeam cu Prietenia de mână și, în viziunea mea, eram fericite. Dar nu era real, era o viziune, eram ca „Fetița cu chibrituri” , vedeam umbre care nu existau. Ele erau fericite, dar nu erau reale, eu sufeream, dar eram reală. Sufăr, deci trăiesc. Viața mea e reală pentru că nu e perfectă. Viața ta e reală fiindcă ai și zile proaste, zile proaste care îți scot în evidență zilele bune, zâmbetele, prieteniile care nu îți dau drumul.
Au trecut luni de atunci, nu mai sufăr, nu din cauza aceea, acum mă uit la prieteniile pe care le-am construit și mă bucur să le văd defectele. Mă bucur să văd scările care mă duc sus-jos-sus-jos… așa e constant, mai am drum și sus și jos, șanse mai mici să cad. Și dacă voi cădea… eh, măcar o să am material pentru scris!
Ana Manolescu (anul I)
departamentul Marketing&PR