Mai știi desenele alea de când eram copii în care aproape la tot pasul auzeam că protagoniștii înving răul cel mare prin „puterea prieteniei”? Oricât de penibil ni se părea sau încă ni se pare că sună această sintagmă, ea conține un oarecare adevăr, pe care mai devreme sau mai târziu ajungem să îl acceptăm.
Cred că toți am avut bucuria ca la un moment dat să spunem că avem un prieten sau chiar mai mulți. În oricare dintre cazuri, este vorba de o legătură de prietenie, pe care, din păcate, mulți oameni tind să o ia ca atare și să nu îi ofere creditele pe care o prietenie le merită.
De când suntem mici suntem împinși de la spate să ne facem prieteni – de la grădiniță și până la facultate, ne-am învârtit în cercuri de amici, tovarăși și alte sinonime, iar, fiindcă prieteniile apar peste tot, uneori iubirea platonică tinde să fie eclipsată de cea romantică, pe care o vedem mult mai rar. Uităm rolul unei prietenii în viața și dezvoltarea noastră, de multe ori în goana pentru a găsi un partener romantic, și se ajunge la o narativă de tipul „îmi aduc aminte de tine doar atunci când sunt singur”, iar atunci când ești într-o relație, îți uiți prietenii, iar când ieși din acea relație, primul lucru pe care îl cauți este un prieten. E cam urât…
Este un lucru cunoscut că iubirea platonică este atomic diferită de cea romantică, însă există diferențe de opinie când vine vorba de a le pune într-o ierarhie. Care dintre ele primează, care este mai importantă și pe care trebuie să ne axăm cel mai mult? Adevărul este că un răspuns general valabil, pe o temă atât de sensibilă, nu va putea fi descoperit niciodată, dar ca orice lucru în viață, echilibrul s-ar putea să fie ceea ce dezleagă această problemă.
Suntem atât de obișnuiți cu gândul că avem cu cine să vorbim în timpul sesiunii și cine să ne împărtășească durerea, cu cine bea o cafea atunci când ne simțim studenți iresponsabili și nu dorim să auzim vocea unui anume profesor, deci chiulim, și cu cine ieși în weekenduri atunci când nu mergem acasă, în provincie. Cu toate astea, de ce, dacă avem amici oriunde ne-am uita, le negăm rolul din viața noastră câteodată, și uităm să îi apreciem pentru ce sunt cu adevărat? Sunt acei oameni la care apelai atunci când viața amoroasă îți era dată peste cap, acei oameni care stăteau și te consolau atunci când „hăndrălăul” nu îți scria înapoi, acei oameni în care, până la urmă, ai încredere să te deschizi total, fără frica de a fi judecat, dar cu certitudinea că vei fi ascultat.
Se spune că iubirea nu se naște, ci se cultivă, și este o părere cu care nu pot decât să rezonez în totalitate. Iubirea care se naște „la prima vedere” este specifică comediilor romantice și serialelor care vor să contureze o tematică cinematografică demult epuizată, dar care rareori ia ființă în viața reală. Așa cum, pentru a descoperi dacă ești compatibil cu cineva în vederea unei posibile relații, perioadele de „talking stage” sau chiar „dating”, sunt ceea ce aș numi o cultivare a acestei relații, la fel ar trebui privită și o prietenie, dar până în limita ciudatului, adică până când prietenia voastră începe să ridice semne de întrebare în capul altora, dar care, să fim sinceri, nu prea contează. Nu voi aborda subiectul „părerile altora nu contează” decât într-un viitor articol. Cum spuneam, iubirea se cultivă, iar iubirea pentru prieteni este și ea iubire, fiindcă aceasta găsește acest mod puțin zis pervers și misterios de a se ramifica în fiecare dintre aspectele vieții noastre, un alt subiect pentru o dată ulterioară. Nu ne putem aștepta ca după o perioadă îndelungată cât nu am mai întreținut o conversație sau să ne fi întâlnit cu un prieten, acea relație să mai fie la fel de închegată. Sigur, nu-i ca și cum acum vă urâți reciproc, însă lucrurile s-au cam răcit, iar când un lucru se răcește, în curând se ofilește și moare. Multe prietenii se ofilesc din cauză că uităm ca, din când în când, să le dăm apa necesară măcar supraviețuirii, dacă nu înfloririi. Și sunt sigură că mulți dintre noi ne dorim o grădină bogată, înflorită și colorată, dar pentru o grădină așa de arătoasă, trebuie să depunem un efort echivalent.
Ajunsă la sfârșitul ideilor, nu o să concluzionez în modul clasic specific lucrării de bacalaureat la limba română, dar, oameni buni, amintiți-vă de prietenii voștri! Ei nu sunt niște roboți, niște simple mecanisme care ne ajută să trecem prin „greutățile vieții în viață”, ci sunt oameni, persoane cu gânduri și trăiri, pe care îi putem răni într-o prietenie la fel de ușor ca într-o relație romantică, persoane care merită măcar o părticică din timpul nostru, oricât ar fi aceea, iar noi nu trebuie să ne ferim să le-o oferim. Apreciați-vă prietenii! Spuneți-le că îi iubiți, fiindcă iubirea, de oricare fel ar fi ea, este un sentiment nobil, ce trebuie împărtășit. Dacă simți că iubești, spune-o! Îți promit că nu o să fie ciudat să spui asta unui prieten.