Sunt unele momente în care mă pun în pat și îmi amintesc de el, de omul care era înainte și care m-a făcut să iubesc cu atâta pasiune; de omul frumos, simpatic, inteligent, plin de empatie și iubitor. Îmi amintesc de momentul în care ne-am cunoscut, de prima întâlnire, de emoțiile primului sărut, de sentimentul de siguranță pe care mi l-a creat pentru cel puțin o vreme. Retrăiesc aceste momente destul de des, fiindcă, pentru o perioadă, am fost fericită și am crezut că mi-am găsit partenerul. Am crezut în noi, am crezut pentru câțiva ani de zile. Am crescut și m-am maturizat prin el. Mi-a arătat cât de puternică pot fi și cât de multe pot realiza singură. Venea în fiecare seară să mă ia de la liceu și să mă însoțească până la stația de autobuz unde ne mai bucuram de zece minute în care ne puteam îmbrățișa până când trebuia să plec. Alteori, venea seara la mine acasă cu McDonald’s și mergeam într-o poieniță, un loc pe care l-am denumit „locul nostru secret”, undeva lângă o pădure, de unde puteam admira un peisaj superb. Stăteam până la 4-5 dimineața în mașină vorbind, fiind fericiți cu atât de puțin, dar care însemna atât de mult pentru noi.
Sunt multe momente pe care mi le amintesc cu drag și despre care aș povesti ore în șir, dar ideea vreau să fie alta: eram atât de plină de viață și simțeam că am totul, și chiar aveam – aveam fericire. Nu pot descrie altfel și mi-aș dori să mă raportez la această lecție ca la una plină de momente roz, dar nici asta nu pot face. Cu timpul s-a schimbat, iar asta e normal, oamenii se schimbă. Cu siguranță amândoi am făcut-o, dar, din păcate, și relația noastră a ieșit din tipar. Acum, cel mai probabil, locul nostru aparține altcuiva.
Fără să ne dăm seama, ceea ce era un vis a devenit o înșiruire de certuri, de cuvinte aruncate la nervi, de fapte ce ne-au adus la capăt. Nu și-a cerut niciodată scuze pentru felul în care începuse să mă trateze, doar a dat vina pe mine pentru felul în care reacționam la comportamentul lui. Nu mă mai asculta, punând la înaintare un „ce dramatizezi atât?”, iar, în final, am devenit atât de toxici unul pentru altul, iar eu, atât de rece. Mă doare faptul că nu a înțeles niciodată că nu voiam să mă cert cu el, ci doar să înțeleagă cum mă simt.
A fost cea mai puternică dragoste simțită de mine, dar s-a terminat atât de urât. E păcat, putea fi atât de frumos… Încă nu înțeleg unde ne-am rătăcit, eram cuplul perfect pentru o vreme, cuplul acela admirat de toată lumea. Aș vrea să înțeleg multe lucruri și poate o voi face cândva, când răspunsurile vor decide să vină singure la mine. Acum mă bucur de viață și încerc să îmi recapăt puterea – fizică și psihică – dar el mereu va rămâne în amintirea mea ca băiatul pe care l-am cunoscut.
În inima mea e neschimbat, cu toate că știu că realitatea e alta acum. Chiar dacă iubești oceanul, asta nu înseamnă că trebuie să te îneci în el…