Era o casă pe marginea mării, o cabană din lemn cu o singură cameră în care erau îngrămădite toate. Obișnuiam să merg acolo când eram mic. Tata mă aducea și-mi prezenta toate speciile de pești și mii de feluri de plante. Era un explorator. Avea hărți întinse peste tot, uneori chiar și pe pat. Le strângea doar când trebuia să ne culcăm. Avea tablouri pictate de mama pe fiecare bucățică goală din perete; unele erau peisaje pictate din locul în care ne aflam, altele erau cu marea în culorile apusului, iar cel mai important era cu el ținându-mă în brațe.
Nu erau dese momentele petrecute împreună, dar încercam să captez fiecare secundă pe care o împărțeam doar ca să am pentru momentele în care ei dispar. Le păstram pentru a nu mai avea nevoie de ele și, în curând, de ei. M-am întrebat mereu de ce nu eram cel ce voiau ei să fiu, chiar și copil fiind, dar am înțeles când m-au lăsat și au plecat. Nu contam eu în ființa mea, ci ceea ce aveau să demonstreze ei celor din jur: că sunt părinți buni, model, că e totul roz în proporțiile posibile și situația materială ne este la fel, că ne permitem mai mult decât ar fi necesar pentru oricine. Asta era ce conta pentru ei în primul rând: să aibă posibilitatea, să aibă imaginea. Am înțeles asta prea tarziu, dar chiar și așa, te-am adus în locul în care mi-am petrecut o mică parte din copilărie, locul lor preferat, și, după acea zi, și al meu.
Te-am adus aici, în stupidul și admirabilul loc din viziunea mea. Te-am adus în fața mării și ai rămas acolo ore bune. Eram în spatele tău în tot acest timp. Nu ai vrut nici măcar să vezi interiorul cubului de lemn înainte să te oprești să admiri priveliștea. Ai rămas acolo. Blocată. Fixată. Erai în transa întinsului albastru. Te-ai apropiat și te-ai așezat până ce luna era în mijlocul cerului. Atunci mi-ai cuprins mâna și mi-ai spus „Asta.”. Nu am înțeles ce ai vrut să spui prin „asta” atunci, dar, cu timpul, am făcut-o. În noaptea aia mă uitam la tine cum tu te uitai la ce te înconjura. Erai totul din raza mea, chiar dacă tu alcătuiai cea mai mică și neînsemnată parte din ce puteam vedea. Mi-ai strâns mâna și mi-ai spus că ești gata. Te-am adus înăuntru și ți-am prezentat totul din pragul ușii; nu era mult de văzut. Te-ai dus spre mijlocul camerei, ai inspectat-o, apoi te-ai apropiat de tablouri. Le-ai atins cu degetele într-o mișcare fină. Te-ai întors și m-ai privit. M-am apropiat de tine în timp ce o lacrimă mi se zărea în colțul ochiului. Am clipit. S-a scurs încet, dar ai șters-o. Știai că e important, știai că nu plâng, că nu am resentimente, că dacă simt ceva nu-l las la vedere. Ai înțeles că nevoia mea s-a născut din ceva de care nici eu nu știam. Ai văzut în mine totul când nu aveam nimic, iar tu ai ales să riști totul pentru a avea acel nimic; el te făcea să ai mai mult decât orice altceva ai fi deținut. Am cedat, dar n-am simțit-o așa. N-am simțit că am cedat când am ales să-ți spun totul. Ai aflat despre mine, ca întreg, ca ființă. Ai aflat că am aparținut cuiva. Și nu doar o dată: unei familii, unei alte persoane. Apoi totul s-a sfârșit și am ales să mă distanțez. Și ai continuat să fii acolo și după ce ai auzit asta, mi-ai șters fiecare lacrimă ce-mi păta fața, m-ai lăsat să-ți strâng mâna de fiecare dată când simțeam nevoia, și, chiar dacă tu nu puteai să faci față durerii ce ți-o provocam, nu îmi spuneai să mă opresc. Mi-ai luat capul în mâini și m-ai privit în ochi într-un fel diferit. Ochii tăi îmi pătrunseseră în suflet în momentul acela, iar apoi mi-au confirmat că înțeleg perfect, că este bine, că nu trebuie să mă mai tem, că ce a fost s-a terminat, iar acum am un nou început. Apoi m-ai sărutat lung și apăsat, încă privindu-mă. Am adormit pe ritmul respirației tale, ținându-te în cușca brațelor mele, un loc gol în dimineața ce-a urmat…
Mi-am ridicat privirea. Nu erai în încăperea din jurul meu. M-am panicat, crezând că și tu ai plecat, chiar dacă știam că ai promis că n-ai s-o faci, dar în momentul acela, după tot ce s-a întâmplat cu o seară în urmă, toată povestea, nu mai eram așa sigur că îți poți ține promisiunea. În momentul următor ușa s-a deschis.
Ai intrat ușor, probabil încercând să nu mă trezești, dar m-ai văzut. Mi-ai zâmbit, iar camera a început să radieze. Aveai părul ud. Aveai pielea udă. Te mutai de pe un picior pe altul, croindu-ți drum spre pat, spre mine. Mi-ai spus că apa era minunată, în ciuda orei și că nu te-ai putut abține; te chema. Ți-am zâmbit și te-am tras lângă mine. Se pare că mișcarea a fost prea rapidă, iar prosopul ce-ți învelea corpul ți-a căzut. Ai încercat să te ascunzi, dar te-am rugat să n-o faci. Îți cunoșteam în detaliu liniile corpului; atâtea dăți în care am avut ocazia să le admir. Știam fiecare milimetru de piele, până și locurile în care obișnuiai să ai cicatrici. Ți-ai închis ochii și ai încercat să îți controlezi respirația sacadată. Am profitat de moment pentru a-mi aduce corpul în aceeași situație cu al tău. Acum eram doi care aveam corpurile neacoperite.
Te-am tras mai aproape. M-am apropiat de fața ta și ți-am îndepărtat firele de păr ce m-ar fi putut încurca. Degetele mele îți mângâiau fața în speranța că ai putea să-ți deschizi ochii și să mă privești, însă tot ce au putut să facă a fost să scoată un râset înfundat. Mi-am presat buzele de gâtul tău, într-o linie fină, până deasupra maxilarului, apoi am început să-ți mușc ușor obrajii. Un alt râset înfundat și-a făcut apariția printre buzele tale. De data asta ți-ai deschis ochii și m-ai privit cu amuzament. Ai încercat să spui ceva, dar am fost mai rapid, iar gura ta a fost acaparată de a mea. Încă te priveam și păreai să fii surprinsă. Probabil se datora modului neobișnuit de a te săruta, de a te face să râzi într-un mod diferit. Probabil se datora faptului că nu mă mai simțeam închis. Și probabil și tu ai simțit asta, pentru că uimirea din ochii tăi părea să se transforme în căldură; genul de căldură pe care până atunci n-o mai sesizasem la tine. Ți-ai înfipt mâinile în părul meu și te-ai apropiat mai mult. Ți-ai închis ochii și ți-ai lăsat gura să mă distragă cât timp tu aveai să ajungi deasupra mea.
Voiam să te simt într-un mod în care nimeni n-o mai făcuse până atunci. Voiam să te simt cum nimeni n-a mai simțit pe cineva vreodată. Voiam să îngheț acel moment doar pentru a fi sigur că n-o să dispari, chiar dacă eu am făcut-o înainte. Voiam să mă simți în același mod în care și eu te simțeam, dar cred că o făcuseși cu mult înainte să pot eu sesiza.
Un țipăt: m-am întors în prezent. Mă aflu pe o barcă, în mijlocul mării.
Adela Tudose, anul III, departamentul Marketing&PR