Limba se află adesea în situația acelor fenomene care sunt construite de-o manieră monolitică. O limbă e percepută ca un eveniment, mai degrabă ca o structură, un lucru ce emană de la vorbitorii ei, influențată de aceștia, un instrument loial stăpânilor săi.
Cuvintele, rotițele care pun mașina limbii în mișcare, au și un impact ca termen de cultură. Diferite vocabule pot să comunice prin vorbitorii lor o realitate subversivă, care scapă privirii unui profan. Orice vorbă are un arbore genealogic care ne spune câte ceva despre supraviețuirea, în mediu ostil, a strămoșilor care le rosteau. Un exemplu clar, de pildă, este clasicul (și aclamatul fără vreun merit) doină, marcă a așa-spusei unicități a limbii române. Or, originea cuvântului, chiar și așa subiect de discordie, se află fie în latinescul dolere (literalmente durere), care are ca descendent în limbile moderne portughezul dor (cu același sens și origine ca al nostru), fie din latinescul tonus, cu descendentul ton în limba română și cu același înțeles. Așadar, proclamarea unicității unei vocabule, ca element distinct și unic de civilizație, poate fi, în cel mai bun caz, un sentiment chinuitor, mai ales când regăsim în alte limbi termeni-soră cu ai noștri.
Perdeaua din fața limbilor se poate ridica de când facem cunoștință cu istoria elementelor care le compun și ne pot ajuta să depășim trauma transmisă în școli despre cum se învață o limbă. Obligarea unei pronunții perfecte într-un stil dictatorial, demn de distopie, și înfulecatul pe nerăsuflate de reguli insipide nu pot decât să insufle un dezgust și o repulsie față de învățatul altei limbi. Când privești dintr-un unghi al dinamicii vorbei, când nu mai vezi cuvintele ca niște pietre de moară, mult mai simplu este să reții Worcestershire sauce.
O altă frică este aceea a pronunției cu accent nativ – chiar dacă, în realitate, să pretinzi că există un accent nativ este o idioțenie. În limba română, vorbitorii nativi au accent; ar fi, deci, natural să tratăm accentul ca pe o parte firească a vorbitului de limbi sau, mai degrabă, un mod prin care limbile ne vorbesc pe noi, pătrunzând prin filtrul interior și lăsându-se pătate de personalitatea vorbitorului.
Etimologia ne oferă și povești frumoase despre ce înseamnă, de fapt, o limbă și cum ne folosim de ea.
Un caz cu totul aparte îl are cuvântul barbar, care, la origine, este cuvântul folosit de vechii greci, referindu-se la străini, făcând referire la faptul că aceștia se exprimau în mod de nedeslușit, bâlbâind silabe diferite (bar-bar-bar, diferite feluri de bâzâituri). De la greci, cuvântul a trecut la romani barbarus. Fenomenul este universal. Cuvântul neamț este de origine poloneză și are sensul de mut, om care nu poate vorbi (căci, pentru polonezi, vecinii lor tocmai așa erau).
Limbile caucaziene reprezintă un caz diferit, fiindcă fac parte din familii complet distincte de limbi indo-europene. De altfel, nici nu putem vorbi despre o familie a limbilor caucaziene, singurul lucru comun fiind spațiul geografic în care se folosesc. Limbile vorbite acolo precum cercheză, abhaza sau oseta au în comun la fel de multe elemente ca limba rusă și limba chineză. Spre exemplu, limba ubîh (astăzi dispărută) avea undeva la 70 de consoane, limba cercheză avea undeva în apropierea a 60 de consoane. Pentru un vorbitor al unei limbi europene, aceste limbi sunt ininteligibile, neexistând o astfel de diversitate consonantică. Tolstoi, pe vremea când era ofițer în armata rusă, scria referitor la limba cercheză: mi se părea că aud hârșâitul unor furnici gigantice care își freacă mandibulele sau articulațiile cheratinoase.
Un alt exemplu este cel al limbii arabe, unde avem semne diferite pentru sunete ininteligibile pentru un vorbitor de română: ك (pronunțat Kaf și redat prin litera K în alfabetul latin) și ق (pronunțat Qof și redat în scriere latină cu litera Q). Avem, astfel, cazuri de paronimie precum kalb (câine) – qalb (inimă), care pentru un englez sau român sună la fel. Pe de altă parte, pentru un arab nu există o distincție între c-ul englezesc și g-ul englezesc (deci, pentru el God și cod sunt pronunțate identic).
Ce putem învăța din acest fapt este că dintotdeauna vorbitorii unei limbi și-au văzut limba maternă ca fiind cea mai armonioasă și mlădioasă, iar străinii nu erau nimic mai mult decât niște bâlbâiți. Nu-i de mirare că învățatul de limbi a fost mereu o activitate privită într-un mod negativ. Aspectul și sonoritatea unui grai străin sunt determinate de limba vorbită de cel ce ascultă: așa cum frumusețea este în ochii privitorului, urechea ascultătorului păstrează armonia limbii.
Se poate spune, deci, că o simplă schimbare de percepție despre ceea ce înseamnă limbile în viețile noastre ne poate duce la concluzia că, în realitate, limba este mai mult decât un instrument. Limbile sunt, printre altele, un plan în care ne aflăm și ne intersectăm. Cum am arătat adineauri, sunetele pe care le percepem sunt cele regăsite în limbile pe care le cunoaștem, astfel, limitele realității noastre sunt influențate de cum ne exprimăm, iar cum ne exprimăm ne creează standarde și ne ghidează opinii legate de aspecte puțin bănuite.
Iată, de ce, în realitate, limbile ne vorbesc pe noi. Un simplu lucru de reținut după toată discuția despre litere, cuvinte și alfabete este acela că tratând aceste subtilități cu puțină indiferență, ne putem regăsi în niște situații dezavantajoase și pline de prejudecăți. De exemplu, dacă e să-i dăm crezare istoricului Gaius Asinius Quadratus, romanii, când au avut primul contact cu unul din sutele de triburi germanice de la acea vreme, le-au întrebat prompt Cine sunteți?, iar ei au răspuns la fel de prompt: Alles ein Man (Toți sunt un om); de aici și posibila denumire a tribului care a invadat teritoriul Imperiului vreme de veacuri, Alemanii. Oricare ar fi vocabula pentru orice populație, cel puțin din aspect lingvistic, dacă nu avem, uneori, în minte faptul că ne uităm unii la alții din țarcuri diferite, riscăm să ajungem să uităm că, în final, Alles ein Man.
Mihai Săvoiu, anul II, departamentul Marketing & PR