Cu puţin timp în urmă, am avut ocazia de a mă întâlni cu un profesor excelent al facultăţii noastre şi un om extraordinar, înainte de toate. Despre relaţia profesor-student, dar şi despre debutul în lumea juridică, ne povesteşte domnul profesor Ion Gâlea.

 

În primul rănd vreau să vă mulţumesc că aţi acceptat să ne acordaţi acest interviu.

Îmi face mare plăcere!

Vă mai amintiţi primii ani de facultate?

Bineînţeles, îmi amintesc chiar foarte bine primii ani de facultate, pentru că, în condiţiile în care eu am făcut liceul în Iaşi (am crescut acolo), venirea la facultatea din Bucureşti a reprezentat o schimbare foarte mare pentru mine. Mărturisesc, nu am stat în cămin, dar am avut o viaţă studenţească foarte activă. Având în vedere că am urmat Colegiul Franco-Român de Studii Europene, aveam cel puţin 10 ore pe zi. În plus, cred că din semestrul al doilea al anului I am devenit membru ELSA şi, aşa cum se întâmplă şi în zilele noastre cu activităţile organizaţiilor studenţeşti, acestea ocupă mult timp. Îmi amintesc primele seminare la drept roman, care au reprezentat o trezire la realitate în raport cu atmosfera relaxată din liceu.

Ce s-a schimbat acum faţă de atunci?

S-a schimbat cumva interesul studenţilor faţă de aspecte practice şi activităţi extracurriculare. Mărturisesc că eram printre puţinii, cred că sub 5% dintre studenţi, care eram interesaţi să facem şi altceva decât pur şi simplu să urmăm cursurile facultăţii. S-a mai schimbat caracterul interactiv al discuţiilor profesor-student. Acum un număr de ani, exista o reticenţă din partea studenţilor de a pune întrebări şi a aborda cadrul didactic pe diferite teme. Cred că evoluţia în general este în bine pentru că a crescut gradul de profesionalism al orelor, cel puţin din percepţia mea. Profesionalism a existat întotdeauna, în trecut, însă, în opinia mea, nivelul de exigenţă nu doar că s-a păstrat, dar a şi crescut.

Aţi făcut referire la activităţile extracurriculare. Despre acestea ce părere aveţi? În ce mod contribuie ele la evoluţia studentului?

Am o părere foarte bună, atât timp cât sunt complementare şi nu afectează substanţa pregătirii propriu-zise. De exemplu, susţin foarte mult concursurile de procese simulate, indiferent de domeniile în care sunt. M-aţi întrebat ce s-a schimbat… pe atunci nu existau concursuri de procese simulate organizate în facultate de organizaţiile studenţeşti. Acum există în toate ramurile de drept. Existau, într-adevăr, concursurile internaţionale de procese simulate la care am participat şi eu în anii al III-lea şi al IV-lea şi care ne-au relevat la momentul respectiv cât de mult mai avem de lucrat în ceea ce priveşte metodologia cercetării ştiinţifice şi exigenţa pregătirii unui document la nivel internaţional. Dacă în ceea ce priveşte pledoariile la concursurile “Telders” la Haga şi “Jessup” la Washington aveam o dezinvoltură naturală, în ceea ce priveşte memoriile scrise aveam un dezavantaj major pentru că nu eram obişnuiţi să scriem cu note de subsol, nu eram obişnuiţi să folosim bilbiografia internaţională ş.a.m.d. Acum aceste lucruri s-au schimbat în bine. De exemplu, în 2013, chiar dacă au trecut câţiva ani, la concursul ”Jessup” de la Washington, facultatea noastră a obţinut premiul pentru cel mai bun memoriu. Chiar dacă este un lucru rar, aceasta dovedeşte că pe parcursul ultimilor 5 ani tendinţa este de creştere.

În ceea ce priveşte activităţile de tipul organizaţiilor studenţeşti, sunt extraordinar de utile pentru formarea unui spirit de echipă. Am învăţat din experienţa mea la ELSA, ceea ce îmi este foarte util în viaţa profesională, că o şedinţă trebuie să fie scurtă şi la obiect. Nu-i aşa că am dreptate?

Bineînţeles…

Trebuie să aibă o ordine de zi – probleme asupra cărora se discută şi asupra cărora se iau decizii.

La finalul zilei să putem spune “Am făcut ceva astăzi”.

Exact. Mi-ar mai plăcea ca unele activităţi extracurriculare să se organizeze aşa cum se întămpla acum între 5 şi 10 ani, în afara Bucureştiului. Bineînţeles, depinde de finanţare, ştiu că este greu. Se organizau concursuri de procese simulate pentru facultatea noastră undeva la munte sau şcoli de vară, dar ştiu că depinde de resurse.

Cine sau ce v-a determinat sa alegeţi această cale – Facultatea de Drept – şi carieră?

Nu pot să spun că m-a determinat cineva. Dimpotrivă. Tatăl meu ar fi dorit să fiu inginer în domeniul informaticii iar mama mea este arhitect. Mi-am dat seama că nu am aptitudini pentru tehnică. În liceu mi-am decoperit anumite calităţi în ceea ce priveşte argumentaţia. Momentul care m-a determinat să dau la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti a fost un concurs de istorie (pe atunci se dădea istorie la concursul de admitere în facultate), un concurs de istorie al capitalelor unirii – Bucureşti, Iaşi şi Alba-Iulia – care a avut loc la Bucureşti şi pe care întâmplător l-am câştigat… cu echipa liceului, nu neapărat individual. Aşa mi-am dat seama că se poate accede la un nivel superior, nu trebuie să mă limitez la oraşul în care locuiam şi învăţam. Un alt element care m-a determinat să aleg Dreptul a fost faptul că în clasa a X-a am obţinut o bursă în Statele Unite, la un liceu de acolo unde am avut posibilitatea să îmi aleg materiile, şi una din materiile urmate se numea pe atunci “Ideologii politice”, materie care, contrar aparenţei titlului, era un fel de drept contituţional pentru elevi. Adică învăţam despre sistemele consituţionale ale marilor state şi mi s-a părut foarte interesant. După aceea, în cursul facultăţii, prin participarea la concursurile de drept internaţional, mi-am descoperit această aplecare, ca să spun aşa, şi a fost o şansă să continui colaborarea cu doamna profesor Beşteliu, faţă de care continui să am un respect şi o admiraţie deosebită.

Aţi schimba ceva? Sau aţi fi vrut ca lucrurile să stea într-un alt fel?

În ultimii câţi ani?

Nu în anul IV…

E greu de spus. De obicei, când iei o decizie, te gândeşti în primul rănd că e bine ca ai luat o decizie şi cu cât te gândeşti mai mult care ar fi fost alternativele îţi creezi o stare de nelinişte. Prin urmare, cred că lucrul cel mai bun este să te gândeşti că este bine ceea ce ai ales. Trecând peste această afirmaţie generală…din raţiuni profesionale şi din necesitatea unui loc de muncă nu am făcut un master în străinătate imediat după terminarea facultăţii. Aş fi vrut să fac acest lucru. Am făcut masterul în străinătate târziu şi în regim modular, dar nu a fost o situaţie în care te duci la facultate şi studiezi, să dedici timpul numai cercetării. Trecuseră câţiva ani de la terminarea facultăţii şi lucram deja. Am avut rezultate foarte bune, dar nu am putut acorda mai mult timp cercetării la nivelul masterului. Dar acestea au fost circumstanţele. Cred în continuare că la momentul respectiv am luat decizia bună, dar, ca sa zic aşa, la modul general, mi-ar fi plăcut şi îi încurajez pe toţi colegii dumneavoastră să urmeze master ca şi cum ar fi un program de studii independent, dacă se poate în străinătate, dacă nu, programele de master de la facultatea noastră sunt foarte bune. Epoca era alta. Toţi colegii mei, imediat după terminarea facultăţii, au început să lucreze, iar masterul reprezenta ceva adiţional. Am avut şi experienţe în dreptul privat, prin urmare alegerea dreptului internaţional pot să spun că se bazează pe cunoaşterea celorlalte experienţe.

Cum a fost debutul în lumea juridică imediat după terminarea facultăţii?

A fost gradual, în sensul că din anul IV am început să fac practică la un cabinet de avocatură, ulterior am dat concurs pentru Ministerul Afacerilor Externe, în condiţiile în care nivelul meu de cunoştinţe de drept internaţional public era foarte bun în urma celor două concursuri la Haga şi Washington la care am participat. Deci, a fost lin şi gradual. Evident, pot să spun că este foarte importantă îmbinarea activităţii academice cu cea practică, în general, pentru ambele laturi. Singurul dezavantaj este timpul.

Ca oricare om, cred că aţi avut momente dificile. Cum v-aţi descurcat cu ele?

La fel cum piloţii aeronavelor sunt învăţaţi cum să reacţioneze atunci când li se opreşte un motor în zbor şi pentru pasageri ar părea un moment de criză şi o situaţie la un pas de moarte, iar pentru un pilot este un moment pe care l-a exersat de sute de ori, aşa ar trebui să ne descurcăm şi noi în astfel de situaţii. Este ceva previzibil, se poate întâmpla, trebuie să avem o soluţie, şi la urma urmei lucrurile trebuie tratate cu calm. Să evoc câteva exemple din viaţa mea de student. Împreună cu Elsa am participat la un program foarte interesant numit “Zilele educaţiei juridice Apuseni 1998”. Mergeam 10 zile prin satele din Munţii Apuseni şi le explicam oamenilor de acolo drept administrativ. Au fost multe momente în care am rămas separat de grup, fără autocar, într-un sat unde nu aveam cum să comunicăm (pe atunci nu existau telefoane mobile sau, dacă existau, nu aveam acces la ele). În ziua de astăzi o astfel de situaţie ar fi de neconceput, să te găseşti în mijlocul unui spaţiu fără nicio modalitate de comunicare, de a lua legătura cu restul grupului. Pentru noi a fost o situaţie care s-a rezolvat de la sine.

În 2013 am organizat la Bucureşti concursul de procese simulate Charles Rousseau, cu ocazia căruia s-au întâmplat tot felul de evenimente. Venea un invitat, nu avea cine să îl ia de la aeroport, trebuia să mai aibă loc o rundă de procese şi nu aveam sală; dimineaţa, după ce s-a terminat petrecerea finală, un profesor francez m-a sunat că doreşte să facă o plângere legată de faptul că şi-a pierdut portofelul şi actele. Şi apropo, tocmai era Paştele, pentru că aşa fusese stabilit concursul.

Ce v-a determinat să alegeţi să fiţi profesor?

Dificil de spus… faptul că am simţit că am o anumită aplecare faţă de comunicare şi discurs public. Nu cred că aş fi fost profesor de altceva, poate de disciplină conexă, gen dreptul Uniunii Europene sau o subramură a dreptului internaţional sau o altă disciplină din sfera dreptului public. Am simţit că este loc, nu neapărat de îmbunătăţirea cercetării, dar de îmbunătăţirea nivelului de cunoaştere de către studenţi a unor chestiuni internaţionale care sunt elementele care unesc planeta din punct de vedere juridic. Pentru că în dreptul civil, dreptul penal, administrativ şi constiutuţional, până să se ajungă la o armonizare la nivel mondial va mai trece mult timp. În schimb, dreptul internaţional reprezintă un limbaj de comunicare juridic între ţări şi am crezut că, prin activitatea la facultate, pot ajuta în a-l face mai cunoscut studenţilor şi viitorilor jurişti români.

Care sunt secretele unei relaţii bune între profesor şi studenţi? Sau cum vedeţi dumneavoastră această relaţie?

Nu cred că sunt neapărat secrete… Cred că se bazează pe profesionalism, adică profesorul să arate respect prin faptul că depune toate eforturile să prezinte ceva caracterizat prin coerenţă şi corectitudine. Chiar dacă nu cunoaşte raspunsuri la toate întrebările studenţilor, cu sincertate poate arăta că în urmă cercetărilor va identifica un răspuns. În al doilea rând, deschidere, sinceritate, disponibilitate, aici mărturisesc că problema timpului este o problemă pe care toţi o resimţim. Este o realitate, mulţi profesori de la facultatea noastră au şi un al doilea serviciu. Este şi un avantaj, şi un dezavantaj.

Ce sfaturi le-aţi putea da studenţilor legat de cum ar trebui să se pregătească pentru ceea ce îi aşteaptă după terminarea facultăţii?

Nu ai cum să ştii cu siguranţă ce se va întâmpla după terminarea facultăţii. Tot ceea ce se poate face este asigurarea unei formări atât de cunoştinţe teoretice, cât şi de aptitudini (de redactare, comunicare, discurs, limbi străine) astfel înât să poţi performa în orice ramură şi să ai mai multe posibilităţi de a alege. Cred că dreptul este o disciplină suficient de flexibilă încât, prin formarea de aptitudini să poţi, treptat, după terminarea facultăţii, să performezi în orice domeniu şi să diversifici formarea într-un anumit domeniu.

Cum probabil mulţi dintre voi veţi observa, terminarea facultăţii nu înseamnă că ştii totul. Dimpotrivă, abia atunci începi să înveţi unele lucruri. Dar, cunoaşterea disciplinelor din facultate reprezintă baza. Am simţit-o în mod personal, faptul că buna cunoaştere a unor discipline, cu care pot spune că nu lucrez în prezent, spre exemplu dreptul procesual penal, mi-au fost utile în conexiunile cu diferite domenii.

Le recomand studenţilor, de asemenea, exerciţii de vorbire în public. Vorbirea în public este un element comun pentru foarte multe activităţi, şi pentru avocatură, şi pentru magistratură, şi pentru un consilier sau un profesor. Dacă aveţi ocazia să faceţi astfel de exerciţii, nu ezitaţi!

În final, aţi dori să mai adăugaţi ceva?

Mi-aş dori să se păstreze, pe de-o parte, interesul şi preocuparea reală a studenţilor pentru calitatea propriei persoane, pe care am constatat-o ascendentă în ultimii ani. Un element foarte important, care ţine şi de drept, dar şi de societate în general, buna-credinţă. Să acorde importanţă bunei-credinţe, nu neapărat în domeniul juridic, ci în toate relaţiile interumane pentru că de-a lungul timpului am constatat că lipsa bunei-credinţe este cea care duce la fenomene sociale sau de diferite tipuri necorespunzătoare.

Iulia-Elena Niță, grupa 207